Din iad în Rai

Nu te poţi întâlni cu Dumnezeu, nu poţi pune început mântuirii tale, dacă nu accepţi pe Hristos Domnul să se micşoreze înaintea ta, ca tu să nu-L mai priveşti ca pe Cineva de neatins, cocoţat în înaltul cerului, ci să-ţi devină atât de accesibil încât să nu trebuiască decât să te apleci pentru a-L atinge. Să primeşti pe Mântuitorul înseamnă, în primul rând, să-I dai voie să Se pogoare în această viaţă a ta, în durerile şi în dorurile tale, în tot iadul tău.

Iadul este singurătate în proximitate, în apropierea celuilalt, după cum ne dezvăluie şi Macarie Egipteanul când află, în pustie, căpăţâna unui mort. Prin puterea lui Dumnezeu, sufletul acestui mort îi mărturiseşte că se chinuie într-un foc cu mulți alții care nu se pot vedea faţă către faţă, „ci faţa fiecăruia e lipită de spatele celuilalt”. Chinurile iadului sunt chinurile celui care nu şi-a cultivat, prin milostenie, iubirea pentru semenii săi, iar dincolo va fi lângă alţii asemenea cu el, conştientizând fiecare prezenţa celuilalt, dar neavând între ei nici un fel comuniune. Mortul respectiv îi spune Sfântului Macarie că au, totuşi, o mică mângâiere: atunci când el se roagă pentru dânşii, chiar în acea clipă, mărturiseşte sărmanul suflet chinuit, „fiecare vede dintr-o parte faţa celuilalt”. Auziți ce mângâiere: să te bucuri să vezi fie și parțial chipul celui de lângă tine! Iar noi, cei încă în viață, avem momente în care „nu suportăm să vedem pe nimeni în fața ochilor”!

Invers, Raiul e bucuria de a te afla mereu în faţa celuilalt, de care nu te ascunzi şi de care nu-ţi fereşti privirea (nici cu ruşine, nici cu dispreţ). A ni-l asuma pe celălalt, cu toate lipsurile lui (mai ales cu acestea!), este ceea ce ne îmbogăţeşte, de fapt, de o prezenţă fără complezenţă a aproapelui nostru.

***

Intrarea triumfală (dar smerită ‒ chiar dacă sună paradoxal) a Domnului în Ierusalim e dovada că Ortodoxia nu are doar o dimensiune personală sau microcomunitară. Participanţi la aceste manifestări de entuziasm au fost practic toţi cei care se aflau în acele locuri prin care a trecut Mântuitorul, venind dinspre Betfaghe şi Betania. Hristos nu a intrat discret, ca într-o vizită privată, în cetatea sfântă (cum a mai făcut-o în alte situaţii, când a mers chiar și „pe ascuns” - vezi Ioan 7, 10). El a lăsat să se afle de către toți momentul intrării Sale, ba chiar l-a pregătit cu atenţie.

Şi din aceasta, şi din alte manifestări publice ale Domnului, suntem îndreptăţiţi să credem şi noi, creştinii de azi, că avem datoria de a nu ne retrage totalmente în spaţiul privat, ci de a căuta să dobândim, fără a ne lipsi de smerenia cuvenită, şi o anume „expunere publică”. Chiar dacă statul nu poate şi nu trebuie să fie unul teocratic, el poate să reflecte, în anumite componente ale sale, identitatea creştină a cetăţenilor săi, mai ales când aceştia constituie o majoritate covârşitoare. Evitând să ne „topim” în structuri sociale străine de duhul Evangheliei, păstrând distanţa cuvenită, dar conlucrând, atât cât nu contravine normelor credinţei, cu instituţiile publice, creştinul este chemat să instaureze pe pământ adevărata Împărăţie. Nu o împărăţie bazată pe legi mai mult sau mai puţin perfectibile, ci una fondată pe Cuvântul lui Dumnezeu. Nu una a cărei ordine este asigurată prin forţă, ci una a cărei coeziune i-o conferă iubirea. Nu o societate în care fiecare se străduieşte să parvină, ci una în care a dărui este verbul de căpătâi.

***

Sfinţi precum Isaac Sirul sau Simeon Noul Teolog vorbesc de focul iadului ca de lumina înflăcărată a iubirii lui Dumnezeu faţă de om, receptată însă de oameni, în funcţie de alegerea lor: cei ce s-au deschis iubirii o primesc cu bucurie, ceilalţi se chinuie văzând că sunt iubiţi, în timp ce ei au ales să nu iubească. Sau, ca să folosim cuvintele Sfântului Vasile cel Mare: „Suferinţele din iad nu au autor pe Dumnezeu, ci pe noi înşine” (citat din „Omilii şi cuvântări”, în PSB, vol. 17, EIBMBOR, 1986, p. 436).

***

Nu te poţi întâlni cu Dumnezeu, nu poţi pune început mântuirii tale, dacă nu accepţi pe Hristos Domnul să se micşoreze înaintea ta, ca tu să nu-L mai priveşti ca pe Cineva de neatins, cocoţat în înaltul cerului, ci să-ţi devină atât de accesibil încât să nu trebuiască decât să te apleci pentru a-L atinge. Să primeşti pe Mântuitorul înseamnă, în primul rând, să-I dai voie să Se pogoare în această viaţă a ta, în durerile şi în dorurile tale, în tot iadul tău. Să accepţi să-I dai păcatele tale care să-L acopere cu totul, precum L-a acoperit apa din Iordan. Să torni pe capul Său mirul cel de preţ al iubirii tale, pe care-l cumperi „vânzând” toate bunurile tale; adică să ai totală disponibilitate de a dărui, oricând, de dragul Lui, tot ceea ce ţi se pare că este al tău. Dacă vrei să ai parte de Domnul trebuie să-L laşi, mai întâi, să-ţi spele picioarele; El e singurul care te poate curăţi de toată murdăria cu care fiinţa ta s-a împovărat în contact cu modul de vieţuire pământesc.

Să primeşti pe Dumnezeu în viaţa ta înseamnă să te îngrijeşti, precum Iosif „cel cu bun chip”, ca Trupul şi Sângele Său, jertfit pe Cruce, să fie pus în mormântul trupului tău, cel înnoit prin pocăinţă (spovedanie). Până nu-L primeşti şi nu priveşti în aceste moduri la Domnul, adică de sus în jos, nu vei putea să te uneşti cu El deplin şi să ai, apoi, bucuria ucenicilor Săi, care L-au privit cum se înălţa (cf. Luca 24, 51-53). Abia în acest punct ajungând, putem privi la Dumnezeu în sus, cum se cuvine. Dar, abia după tot acest parcurs duhovnicesc, nu vom mai avea privirea celui deznădăjduit că nu poate să urce la Dumnezeu sau a celui ce se simte strivit de slava şi de atotputernicia Lui. Este acum privirea celui ce se bucură văzând Calea pe care va urca şi el, „tras” fiind de Domnul (cf. Ioan 12, 32). Iată dinamica mântuirii: Dumnezeu vine către noi, Se coboară mai prejos de noi, pentru ca noi să ne putem uni cu El; apoi iarăşi urcă acolo unde Îi este locul (şi de unde, paradoxal, nici nu a plecat vreodată), dar nu de Unul singur, ci împreună cu noi. Ameţitor!

***

Am sesizat că, mai ales celor care se străduiesc să fie mădulare vii ale Trupului lui Hristos, adică parte din Biserica Sa cea Una, le este greu să-L accepte pe Dumnezeu în iadul lor, precum lui Petru i-a venit greu să-L lase pe Domnul să-i spele picioarele (Cf. Ioan 13, 6-8). Aceştia confundă învinovăţirea bolnavă, trăită solitar, cu pocăinţa, care este o asumare a păcatului înaintea lui Dumnezeu, cerând şi primind iubirea Lui cea milostivă. Dar chiar şi de ar voi omul să se ascundă precum Adam după ce a gustat din fructul oprit, psalmistul avertizează: „Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui în Cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti” (Psalmi 138, 7-8). E „de faţă” Dumnezeu, adică nu ne părăseşte, e mereu prezent în viaţa noastră, putând fi însă şi ţinut la distanţă, pironit, precum pe Cruce, la limita libertăţii noastre.

De la același autor

Ultimele din categorie