Drumul spre mănăstire al Părintelui Zaharia din Sihăstria Tarcăului
„Deşi nu era un diagnostic precis, slăbisem foarte mult și simțeam un dezechilibru pe toate planurile, inclusiv sufletesc. Îndepărtarea de Dumnezeu, aceasta a fost principala cauză. Începuseră să intre calculatoarele din Occident, îmi plăcea informatica şi am abuzat un pic şi de acest lucru. Stăteam ore întregi, îmi deschisesem și o firmă; voiam să mă căpătuiesc. Nu urmăream câştigul, dar îmi plăcea.”
Preacuvioase Părinte, cum aţi păşit pe acest drum al monahismului?
Au fost nişte necazuri, o răscruce și o făgăduinţă interioră că, dacă mă ajută Dumnezeu să depăşesc starea aceasta, o să-I slujesc cu credinţă. Şi m-a ajutat Dumnezeu să depăşesc şi starea şi boala care a fost şi începusem să vin la mănăstirile din Moldova, în special la Sihăstria, Secu și Sihla.
Am cunoscut și un părinte care m-a primit în chilia lui şi am stat câteva zile cu el, Părintele Nifon, trecut şi el la Domnul, un om deosebit, rugător. Apoi veneam şi stăteam perioade mai îndelungate, în concedii, câte o săptămână, la Sihăstria.
„Dumnezeu te ajută să-ţi cunoşti şi puterile şi să-ţi găseşti şi locul tău”
Duhovnicul m-a atras, mai cântam cu părinţii la strană, mai făceam o ascultare în mănăstire. Începuse să-mi placă viaţa monahală şi hotărâsem în inima mea să renunţ la tot şi să vin în mănăstire.
Şi treptat, am ţinut o corespondenţă cu duhovnicul şi când mi-a dat el o binecuvântare, am lăsat toate, şi serviciul, şi familia, prin bună înţelegere cu soţia (care a fost de acord), prima dată m-am dus la Lainici. Eu fusesem cu serviciul în Petroşani, lucrasem în topografie minieră. La mănăstirea aceea am stat vreo opt luni, erau şi acolo părinţi minunaţi, dar parcă era o mănăstire cu o afluenţă de prea mulţi vizitatori. Am venit în Moldova şi aici a fost ceea ce mi-am dorit. Bine, uneori nici tu nu eşti pregătit pentru ceea ce crezi că ai vrea. Dar aşa, prin mici încercări, Dumnezeu te ajută să-ţi cunoşti şi puterile şi să-ţi găseşti şi locul tău.
Spuneați că a fost o boală, o încercare.
Deşi nu era un diagnostic precis, slăbisem foarte mult și simțeam un dezechilibru pe toate planurile, inclusiv sufletesc. Îndepărtarea de Dumnezeu, aceasta a fost principala cauză. Începuseră să intre calculatoarele din Occident, îmi plăcea informatica şi am abuzat un pic şi de acest lucru. Stăteam ore întregi, îmi deschisesem și o firmă; voiam să mă căpătuiesc. Nu urmăream câştigul, dar îmi plăcea. Era o preocupare dusă până peste măsurile normale. A fost şi un stres, în termeni medicali.
După ce aţi venit în mănăstire, cum s-a petrecut schimbarea, revenirea la firesc?
Omul renaşte. Te simţi ca un copil. Mi-amintesc că am avut prima ascultare la vite. Mergeam cu încă un frate, cu Părintele Dionisie, și le păşteam. Dar fiindcă în zona mănăstirii era ţinută păşunea pentru făcutul fânului, trebuia să le ducem departe, tocmai la Cichiva, la vreo 6-7 km.
Era plăcut, descopeream în fiecare zi noi poieni, noi păşuni, dar de la bloc nu erai obişnuit cu vacile, cu obiceiurile lor. Ele se mai depărtau una de alta, le mai pierdeai prin pădure, trebuia să le cauţi, erau şi viţei şi când tocmai trebuia să te întorci acasă, vedeai că trei viţei lipsesc. Întoarce-te, vacile o luau înainte, viţeii se săturaseră şi stăteau după un trunchi mai înalt, şi nu mai ştiam pe unde sunt. Pădurarii își făcuseră căpiţele cu fân şi aveam un taur care întotdeauna dădeau iama în ele.
Ca orice frate, am trecut prin toate ascultările. Faci şi paraclisierie, și la bucătărie, și la pâine, și la prescurărie, și la strană ‒ prin toate câte un pic. Oricum eşti nevoit să le faci pe toate, mai ales că nu suntem prea mulţi.
E multă simplitate aici, la Tarcău.
Da, așa este. Nu s-a încercat nicio modernizare. Şi toți stareţii au continuat această linie. Se spune că pe oamenii care s-au sfinţit îi pune Dumnezeu să vegheze asupra locurilor în care au trăit. Duhul şi rugăciunile lor au ţinut locul în simplitatea aceasta. Cred că sunt puţine persoane care să fi trecut pe la Tarcău şi să nu le fi rămas, așa, o dragoste pentru locul acesta.