Nu de puţine ori auzim vorbindu-se despre „mari duhovnici”. O sintagmă care stârneşte nedumeriri dacă nu se precizează foarte clar criteriile ce stabilesc că, în duhovnicie, există asemenea diferenţieri. Că unii, adică, ar fi mai mari decât alţii. Esenţialmente, nu există duhovnici mari şi duhovnici mici. Atâta vreme cât un duhovnic spovedeşte, dezleagă de păcate şi conduce sufletele păstoriţilor/ ucenicilor spre mântuire, înseamnă că şi-a făcut datoria. Din acest punct de vedere, între un preot paroh de 25 de ani şi Părintele Rafail Noica (spre exemplu) nu este nici o deosebire. Acelaşi har al lui Dumnezeu lucrează prin ei. Şi, totuşi, chiar nu-i diferenţiază nimic?

Dintre toate criteriile invocate, notorietatea mi se pare cea mai superficială motivaţie a utilizării atributului „mare” în cazul unui duhovnic. E adevărat că, în timp, unii duhovnici devin celebri. Sunt mediatizaţi, lumea aude lucruri frumoase despre ei şi îi caută, devenind mai cunoscuţi decât ceilalţi preoţi. Dar ce-i face să fie căutaţi? Conferinţele, predicile postate pe internet sau difuzate de posturi de televiziune? Cărţile tipărite şi răspândite pe întreg cuprinsul ţării? Interviurile acordate presei? Numărul uriaş de like-uri de la postările de pe Facebook? Toate acestea pot creşte „vizibilitatea” unui duhovnic, dar mijloacele de comunicare pot fi o mare ispită, dacă nu sunt utilizate spre a transmite şi un conţinut adecvat, ziditor. Mediatizarea excesivă nu e suficientă pentru a primi calificativul de „mare duhovnic”. Am cunoscut, de-a lungul anilor, preoţi ce au devenit adevărate „vedete mediatice”. Eu însumi, prin natura funcţiei de purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Iaşilor, beneficiez de o anumită notorietate. Pe care nici nu o caut, nici nu o doresc. Dar nici nu pot să nu-mi împlinesc datoria (sau ascultarea, ca să folosesc un termen din viaţa duhovnicească). Încât ştiu bine că a fi „vedetă media” nu înseamnă că ai avea şi o statură duhovnicească mai „înaltă”. După cum poţi să nu fii cunoscut deloc publicului larg, să nu apară nici măcar o fotografie cu tine pe internet şi să fii un duhovnic iscusit. Cunosc un astfel de caz, de a cărui lucrare nu încetez a mă minuna.

Aşadar, când putem spune că un părinte este „mare duhovnic”? Care sunt criteriile?

O condiţie esenţială pentru mântuirea fiecărui creştin (mai ales dacă e şi duhovnic) este smerenia. Părintele Cleopa nu numai că nu-şi îndemna ucenicii să-l filmeze, să-l înregistreze şi să-l mediatizeze, dar când venea cineva cu acest gând (mai ales din presă), îl trimitea la un măgar spunându-i să-l filmeze, că „acela e Cleopa”. Dacă a acceptat să mai fie şi înregistrat de pelerini a fost mai ales pentru a transmite un cuvânt de întărire, un cuvânt de învăţătură celor ce nu puteau ajunge la Mănăstirea Sihăstria. În nici un caz nu a cerut şi nu a încurajat asta.

Dar nici smerenia, nici viaţa ascetică (curată) nu sunt, în sine, calităţile decisive pentru a fi un bun (şi căutat) duhovnic. A conduce suflete spre limanul mântuirii e mai greu decât a-ţi mântui propriul suflet. Sunt pustnici care au refuzat cu îndârjire să devină „lumină pentru lume”, de teamă să nu-şi piardă mântuirea proprie. Pentru că duhovnicia – în sensul ei adânc – e o lucrare aparte, o harismă pe care o poţi avea sau nu de la Dumnezeu. Aşa cum vedem din vieţile sfinte ale unor duhovnici, un astfel de păstor de suflete are şi dreapta socoteală, şi ascultarea faţă de Biserică. Categoric, lucrarea unui duhovnic nu poate fi încurajare a cârtelii faţă de ierarhie, dezbinare a credincioşilor, cultivare de angoase apocaliptice sau de dulcegării psihologizante.

Intrarea în galeria „marilor duhovnici” este rodul evlaviei pe care poporul dreptmăritor o are la adresa unui Părinte. Se impune de la sine, în mod natural şi universal, nu prin mediatizări şi prin „promovarea imaginii” personale. În România tranziţiei de la comunism la capitalism a apărut, la un moment dat, o categorie de înavuţiţi în mod artificial, numiţi „miliardari de carton”. Aceştia au avut o apariţie meteorică pe scena publică românească. La fel au păţit şi vor păţi şi cei care doar simulează că s-ar fi îmbogăţit duhovniceşte. De aceea „duhovnicii de carton” sunt – sau ar trebui să fie – o specie pe cale de dispariţie. Pentru că este absolut necesară şi această limpezire a vieţii spirituale din Biserică.