Spune ucenicul său de chilie, că dacă îi dădea cineva un pahar de ceai sau altceva să guste, Părintele Paisie îi zicea cu mulţumire şi recunoştinţă:

— Bodaprosti! Vei avea mare plată de la Dumnezeu, că eu nu am nici o putere!

Alteori îl întreba bătrânul pe ucenic:

— Cât este ceasul? Este şapte?

— Părinte Paisie, este ziuă afară şi cântă păsările în pădure. Iar el, suspinând, zicea:

— Dragul meu, la mine este tot noapte şi tare greu mai trece timpul! Când vedeam, mă luam cu cititul. Dar de când sunt numai la întuneric, nu vă daţi seama câtă răbdare trebuie să ai, să stai în pat, să nu poţi merge şi să aştepţi să te poarte alţii! Însă cel mai mult mă mângâi cu rugăciunea minţii şi a inimii. Prin ea vorbesc cu Mântuitorul…

Fiind imobilizat la pat, bătrânul avea o frânghie legată de grindă, cu ajutorul căreia se sprijinea şi se întorcea, când rămânea singur. Dar, uneori, nu găsea funia şi îl ajuta ucenicul, iar el zicea:

— Maica Domnului te-a trimis să mă ajuţi, că nici metaniile nu ştiu unde sunt… Însă faceţi toate cu dragoste, ca să aveţi plată la Dumnezeu!

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, 1993, pp. 103-104)