O zi este chipul întregii vecinicii, chipul „zilei celei neînserate”. Limitați-vă gândurile la ziua de astăzi, e destul trezvia aceasta („Astăzi de veți auzi glasul Domnului…”).

Și acel astăzi devine un fel de vecinicie; nașterea zilei, moartea zilei, o ciclicitate caracteristică experienței vieții noastre, de la naștere până la moarte. Și deci ziua reprezintă în viața pământească a omului un fel de „vecinicie”. Și Biserica spune: e un nonsens să te împărtășești de două ori cu Dumnezeu. Cu Dumnezeu nu ai nevoie să insiști niciodată: o dată – și pe veci! Dar care veci? Ei, uite, trăim un fel de „vecinicie” în douăzeci și patru de ore.

Dar acuma merg mai departe. Dacă „nu mai des de o dată pe zi”, înseamnă că Împărtășania se poate primi în fiecare zi. Și Sfântul Vasile, dar și alți mulți sfinți, spuneau că creștinii ar vrea să se împărtășească zilnic, ca să înceapă fiecare zi cu Dumnezeu, fiecare „vecinicie” s-o sfințim cu Dumnezeu.

Împărtășindu-ne cu Dumnezeu, avem acum puterea de a continua, de a trăi poate chiar ceea ce cerem în Liturghie: „ziua întreagă, desăvârșită, sfântă, fără de păcat”. Fără Dumnezeu nimic nu se poate face; că și Mântuitorul a spus: „Rămâneți în Mine, ca altoiul în viță, că fără de Mine nu puteți face nimic” – altfel, ar fi ca și cum ai tăia o cracă dintr-un trunchi, și se veștejește. Și aș zice că, într-o anume măsură, o zi fără Împărtășanie este o zi în care ne veștejim duhovnicește.

Aș vrea să îndemn pe toți frații să nu împărțim Biserica, să nu se „polarizeze” Biserica. Nu trebuie să gândim ca doi poli. Eu aș zice că cel mai drept ar fi să gândim ca școli diferite, pentru nevoi diferite. Trebuie să avem îngăduință, să lăsăm „uși deschise” și să dăm posibilitatea lui Dumnezeu să ne mântuiască pe fiecare cum știe El, fiindcă omul nu este un obiect al producției în masă, ca în fabricile moderne.

(Părintele Rafail Noica, Cultura duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, pp. 154-158)