L-a întrebat odată un ucenic pe părintele dacă are rugăciunea inimii. El i-a răspuns că n-o are, şi chiar se roagă la Dumnezeu să nu-i dea această rugăciune, că pe urmă trebuie să aibă multă grijă să nu-l cuprindă demonul mândriei. Însă la insistenţele ucenicului, Părintele Onufrie i-a spus: „O singură dată am avut această rugăciune, dar nu prin rugăciunea lui Iisus, ci rugându-mă cu rugăciunea Maicii Domnului: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!». Mă necăjeam eu să zic rugăciunea şi deodată s-a aprins ca un foc în inimă, ca un jar, şi ardea, şi am început să transpir, şi plângeam continuu şi parcă curgea apă de pe mine. Am dat hainele jos, că nu mai puteam suporta. Aceasta a durat cam jumătate de oră. Apoi niciodată n-am mai avut această rugăciune”.

Odată, ne-a povestit Părintele Onufrie că, pe când era în Sihăstria, avea un bordei în pădure şi se ducea noaptea să se roage acolo, iar dimineaţa venea înapoi la mănăstire. De când era tânăr, era foarte curajos şi nu se temea de nimic. Şi într-o dimineaţă, pe când se întorcea la mănăstire, pe cărare, l-a ajuns o trăsură. Vizitiul i-a zis: „Părinte, urcă să te duc ia mănăstire”. Părintele s-a urcat şi a mers o bucată de drum. Mergând aşa, şi-a adus aminte că nu şi-a făcut semnul Sfintei Cruci când s-a urcat. Iar când şi-a făcut cruce, s-a trezit într-o râpă, dispărând şi trăsura şi vizitiul. Atunci şi-a dat seama că acel vizitiu era diavolul, care voia să-l piardă. Şi a umblat vreo trei zile, rătăcind prin păduri, până a dat de mănăstire.

Altădată, l-a trimis stareţul Ioanichie Moroi la o mănăstire, în ascultare. Zăpada era până la genunchi. Când a ajuns, era deja noapte. Maica stareţă i-a zis: „Stai aici, la arhondaric, până dimineaţa, căci este periculos noaptea prin pădure”. Părintele i-a răspuns: „Cu ajutorul lui Dumnezeu mă întorc, nu rămân eu la mănăstire de maici noaptea”. La întoarcere ningea, era lună; şi deodată i-au apărut în faţă trei lupi. Părintele a rămas nemişcat; apoi şi-a făcut Semnul Sfintei Cruci, şi l-a luminat Dumnezeu de şi-a luat traista, a început să o învârtă deasupra capului şi a năvălit el peste ei. Iar lupii s-au speriat şi au fugit. Aşa, cu ajutorul Domnului, părintele a scăpat şi s-a întors nevătămat la Sihăstria.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 776-777)