Duminica ce urmează este numită, în calendarul ortodox, Duminica înfricoşătoarei Judecăţi. În pericopa evanghelică ce se citeşte la Sfânta Liturghie în această zi (de la Matei 25, 31-46), ni se dezvăluie criteriile după care vom fi evaluaţi, după modul în care am avut sau nu milă de cei flămânzi sau însetaţi, de cei goi, de cei străini, de cei bolnavi sau de cei din temniţă. Este numită înfricoşătoare această Judecată finală pentru că va fi înfricoşător să-L vezi pe Hristos Domnul, venind întru puterea slavei sale. Dar mai este înfricoşătoare această judecată şi prin prisma a ceea ce vom auzi atunci şi anume vom auzi criteriile după care suntem împărţiţi şi trecuţi de-a dreapta sau de-a stânga, fiind împărţiţi după cum desparte păstorul oile de capre.

Amănuntul pe care-l sesizez în modul în care ne împarte Domnul este acela că nu ne poziţionează pe unii deasupra, iar pe ceilalţi jos, undeva în adânc. Ci ne pune de-a dreapta sau de-a stânga. Un detaliu care dezvăluie o topică a iubirii divine, nu abilităţi de gospodar care-şi face ordine în propria-i ogradă. În imaginarul colectiv, Raiul este poziţionat undeva sus, în cer, iar iadul în adâncurile pământului. Psalmistul însuşi ne spune: „De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti” (Psalmi 138, 8). Totuşi, Hristos – Domnul şi Judecătorul – ne pune pe un acelaşi plan, de-a dreapta şi de-a stânga, iar nu sus şi jos. De ce oare acest lucru? Să încercăm a înţelege această dumnezeiască „re-poziţionare”, înregistrată pe traseul parcurs de la Vechiul Testament la Judecata de Apoi, via Noul Testament.

În primul rând, sesizăm faptul că pe toţi ne pune Domnul lângă Dânsul, iar El este în centru. De aceea noi spunem că totul este hristocentric. Nu poate fi alt centru pentru om, pentru lume, pentru întreaga creaţie decât Hristos Domnul. Pe de altă parte, El adresează îndemnul „veniţi” celor „binecuvântaţi”, şi „duceţi-vă de la Mine” celor „blestemaţi”. Ambele mişcări sunt însă cumva în acelaşi plan, în planul iubirii lui Dumnezeu pentru om. Iar mişcarea aceasta, deşi pare a fi o decizie de nuanţă juridică a Împăratului, nu este altceva decât o continuare a mişcării pe care noi am deprins-o în timpul vieţii pământeşti, aceea de a ne apropia sau de a ne îndepărta de Dumnezeu. El nu ne forţează să ne depărtăm, nu ne alungă, după cum nu ne trage cu sila către Dânsul, ci porunceşte ca fiecare să facă acea mişcare pe care a ales să o facă liber fiind.

Configuraţia aceasta finală, geometria aceasta eshatologică, e şi cea mai puternică dovadă a iubirii constante, veşnice a lui Dumnezeu pentru toţi oamenii. Dumnezeu ne-a adus din nefiinţă la fiinţă din iubire. El ne iubeşte dumnezeieşte, nu aşa cum putem noi să ne iubim unii pe alţii: nu ne iubeşte doar pentru o vreme sau când Îl iubim, la rându-ne, nu ne iubeşte doar când suntem virtuoşi, când ne rugăm sau când suntem în biserică, ci ne iubeşte şi când desfrânăm, şi când facem lucruri urâte, şi când facem crime, şi când facem alte şi alte blestemăţii pe care El nu le suferă. El e singurul care poate să iubească persoana chiar şi (mai ales) când faptele persoanei sunt de nedorit. (Ispita noastră, a oamenilor furaţi de logica lumească, este de a confunda pe cel din faţa noastră cu ceea ce vedem – sau ni se pare că vedem – noi la el...). Şi Dumnezeu ne iubeşte necondiţionat nu doar aici, pe pământ. Noi ştim că El nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu; şi există tendinţa de a considera că, după moarte, după ce acesta nu mai are nicio şansă de a se pocăi, păcătosul nu ar mai fi iubit de Dumnezeu. Faptul că Domnul continuă să ne iubească indiferent de alegerile noastre şi, mai ales, de opţiunea noastră finală, reiese limpede din cum împarte omenirea. Pe cei care nu răspund iubirii Sale îi pune, într-adevăr, de-a stânga, dar în continuare pe aceeaşi linie a iubirii Sale care merge de la dreapta la stânga. Nu este altă iubire, este o aceeaşi iubire cu care iubeşte şi pe sfinţii săi şi cu care iubeşte şi pe cei care nu au răspuns chemării Sale şi s-au făcut pe sine, în felul acesta, „blestemaţi”.

Ce poţi să-i faci unui vrăjmaş

În viziunea patristică, iubirea lui Dumnezeu este ca un foc, un acelaşi foc care-i cuprinde pe toţi oamenii. Pentru cei care s-au pregătit să se întâlnească cu această flacără dumnezeiască – Iubirea – ea este mângâiere, căldură bineplăcută, dulceaţă fără sfârșit, lumină lină. Pentru cei care s-au obişnuit cu faptele întunericului şi care nu au primit Iubirea, focul este perceput ca ardere, este un adevărat chin - de aceea se vorbeşte de chinurile iadului. Deci este acelaşi foc, aceeaşi iubire a lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, dar noi o primim în chip diferit. Sfântul Apostol Pavel îndeamnă, în epistola sa către romani: „Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui” (Romani 12, 20). Dacă cineva urăşte pe un altul, iar din partea celui pe care-l urăşte nu vine tot ură, ci vin fapte ale iubirii, acel suflet împovărat cu ură se chinuie mult. Căci nu poţi să urăşti pe cineva, acela să-ţi răspundă cu bine la răul tău, iar tu să stai liniştit. Ori primeşti iubirea lui şi alungi ura din inima ta, iubind, la rândul tău, ori continui să urăşti, dar te chinuieşti, astfel, căci reacţia celuilalt nu-ţi mai alimentează această ură pe care o porţi în suflet. Tu ai prefera să primeşti drept răspuns tot un rău, ceva care să-ţi alimenteze ura, astfel ca tu să te mobilizezi şi mai mult, să te războieşti cu acela şi mai mult, în speranţa că îl vei supune, că-l vei frânge cu forţa acestei uri (care, nu de puţine ori, îmbracă şi chipul corectitudinii sau al dreptăţii)... Aşa se va întâmpla cu cei care vor fi de-a stânga, care vor gusta chinurile veşnice pentru că nu vor accepta să primească iubirea lui Dumnezeu – iar chinul lor este acesta: să urască pe Cel care îi iubeşte.

De aceea, avem absolută nevoie să ne pregătim de pe acum de întâlnirea cu Domnul. Să nu ne amăgim că abia după ce murim ne putem întâlni cu Hristos; dacă nu ne întâlnim acum, aici, în această lume, dacă nu lăsăm acum iubirea Lui în inima noastră, atunci nu vom avea (dobândi) capacitatea de a face acest lucru după moarte. Iar pe Hristos îl întâlnim în fiecare dintre cei de lângă noi. De aceea zice celor milostivi: „întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). Ceea ce înseamnă că Hristos este tainic acolo, în fratele nostru şi-n relaţia cu fratele nostru, iar noi putem să ne agonisim fie bucuria veşnică, fie chinuri veşnice, după cum ne raportăm la acesta. De iubit, vom fi iubiţi în veşnicie. Primirea acestei iubiri depinde de noi, de cum ne deschidem sau nu inima. Iar drama noastră survine când nu ne deschidem către această iubire a lui Dumnezeu. El aşteaptă ca fiecare suflet să se întoarcă şi să înţeleagă că este Iubirea cea care bate la uşa inimii lui, dar nu bate de undeva din exterior, ci din interior. De aceea, Domnul spune în Apocalipsă (3, 20): „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”. Iar, în Evanghelii, Mântuitorul spune: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 6, 33) şi aceea este „înăuntrul vostru” (Luca 17, 21). Nu căutăm împărăţia pe undeva prin alte sisteme solare sau cu ochii pe cer, ci înlăuntrul nostru. De acolo, Hristos vrea să vină în viaţa noastră. Acum.