Problema împărtăşirii din Sfintele Taine cu (ne)vrednicie este una de permanentă actualitate, duhovnicii legând sau dezlegând la spovedanie, funcţie de modul în care se raportează la ea. Din Sfânta Scriptură, reperul cel mai des folosit este cuvântul pe care-l adresează Sfântul Apostol Pavel corintenilor: „Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit. Căci de ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi judecaţi. Dar, fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea” (I Corinteni 11, 28-32). Din modul în care îi ceartă apostolul neamurilor, înţelegem că nici creştinii acelor timpuri, care se împărtăşeau foarte des, nu erau lipsiţi de păcate. Ce li se reproşează este că nu-şi vedeau, nu-şi cercetau şi nu-şi mărturiseau aceste păcate, că stricau rânduiala de atunci şi nu mai mâncau la comun masa de dinainte de frângerea pâinii, precum era la început, că se făceau vinovaţi, astfel, şi de ruperea comuniunii, de împărţirea în „bisericuţe”: „Când vă adunaţi deci laolaltă, nu se poate mânca Cina Domnului; căci, şezând la masă, fiecare se grăbeşte să ia mâncarea sa, încât unuia îi este foame, iar altul se îmbată. N-aveţi, oare, case ca să mâncaţi şi să beţi? Sau dispreţuiţi Biserica lui Dumnezeu şi ruşinaţi pe cei ce nu au? Ce să vă zic? Să vă laud? În aceasta nu vă laud” (I Corinteni 11, 20-22).

Pe de altă parte, nici cei care au viaţă curată şi conştiinţă eclesială nu pot spune despre ei înşişi că sunt vrednici spre a se împărtăşi „cu Sfântul trup al Domnului. Mai întâi, pentru că este atât de strălucitoare măreţia acestei mane cereşti, încât nimeni în acest trup de lut n-o primeşte pe meritul său, ci din dărnicia Domnului; şi în al doilea rând, pentru că nici unul nu poate fi atât de ferit de loviturile acestei lumi, încât ele să nu-i trimită măcar săgeţi rare şi uşoare ale păcatelor” (Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, Partea a III-a, în PSB, vol. 57, EIBMBOR, 1990, p. 696). Când susţinem că am fi vrednici, atunci suntem cei mai nevrednici în a ne împărtăşi. De aceea, în toată rânduiala sau canonul pe care-l facem înainte de a ne împărtăşi nu afirmăm niciodată că am fi vrednici spre aceasta, ci în permanenţă şi în multe feluri ne arătăm a fi nevrednici de o asemenea cinste. În rugăciunea a patra sunt enumerate atât de multe păcate încât spunem, o dată cu Sfântul Simeon Metafrastul, că „am ajuns cu totul sălaş diavolului”. Imediat însă ce ne vedem cu totul vinovaţi şi nevrednici de cuminecare, ne exprimăm, în acest canon de rugăciune, o aceeaşi nădejde: anume că nimic din aceste fărădelegi ale noastre n-ar putea „birui iubirea Lui dumnezeiască”.

Dar cum vom îndrăzni să ne apropiem de Sfintele Taine? Evident, doar cu o conştiinţă curată (adică şi spovediţi), nu dându-ne noi înşine dezlegare, ci primind îndemnul spre a ne apropia de potir printr-o altă persoană, prin duhovnicul prin care ne vorbeşte şi ne dezleagă Însuşi Dumnezeu. Iar conştiinţă curată nu înseamnă doar mărturisire şi lepădare de păcate, ci şi conştientizarea faptului că euharistia ni-L aduce pe Însuşi Hristos în viaţa noastră, căci nu se poate despărţi trupul Lui de Persoana Lui: „Trupul asumat e atât de total al Lui, încât este al Persoanei Sale, şi cel ce primeşte Trupul Lui Îl primeşte în sine pe El Însuşi ca Persoană, căci zice: «Cel ce mă mănâncă pe Mine». În general, relaţia mea prin trup cu Trupul lui Hristos este relaţia mea ca persoană cu El ca Persoană, adică cu Dumnezeu-Cuvântul, aşa cum relaţia mea cu trupul unei persoane umane este relaţia mea ca persoană cu aceea ca persoană” (Părintele Dumitru Stăniloae în nota 755 la Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a patra, Cap. 3, în PSB, vol. 41, EIMBOR, 2000, p. 414). Aşadar, sunt învrednicit spre a mă apropia de împărtăşanie precum Zaheu vameşul, înţelegând nu că primesc ceva magic, o putere impersonală care mi se dă spre folosinţă, ci că Îl primesc pe Dumnezeu ca Persoană. Cuminecarea este intrare în relaţie intimă, vie cu Hristos.

Nu mă împărtăşesc pentru că aş fi fără de prihană, ci mă apropii precum cei care Îl rugau pe Domnul ca măcar „să se atingă de poala hainei Lui; şi câţi se atingeau, se vindecau” (Matei 14, 36). „Şi acum, trupul Lui stă în faţa noastră; nu numai haina Lui, ci şi trupul Lui. Nu numai ca să ne atingem de El, ci să-L şi mâncăm şi să ne şi săturăm. Să ne apropiem deci de El, cu credinţă, fiecare cu boala lui!” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia L, II, în PSB, vol. 23, EIBMBOR, 1994, p. 582). Firea noastră bolnavă, coruptă de păcat, nu se poate vindeca altfel decât prin mila lui Dumnezeu. Prezenţa Lui în viaţa mea este una tămăduitoare.

Dacă iau aminte că euharistia este un mod de a primi pe Dumnezeu ca Persoană, atunci voi lua aminte şi la cele ce fac după Sfânta Liturghie. Sfântul Ioan Gură de Aur accentuează faptul că, aşa cum ne străduim a ne pregăti pentru împărtăşire, tot aşa trebuie să fim atenţi cu cele pe care le facem după acest moment euharistic: „În adevăr, iubiţilor, că trebuie de a fi cineva cu trezire în amândouă cazurile, dar mai ales după ce a primit pre Mire: mai înainte de împărtăşire, pentru ca să fie vrednic de a-L primi, iară după împărtăşire, pentru ca să nu se arate nevrednic de sfintele ce a primit. Dară ce? Oare trebuie a posti după împărtăşire? Eu nu spun aceasta, şi nici nu silesc pe nimeni. Este bine de a face şi aceasta, însă eu nu silesc pe nimeni, ci sfătuiesc de a nu se dezmierda cineva cu îmbuibăriIe” (Comentariile sau Explicarea Epistolei I cătră Corinteni a celui între sfinţi părintelui nostru Ioan Gură de Aur, Atelierele Grafice SOCEC&Co, Bucureşti, 1908, p. 374). Iată cum, dacă nesocotim faptul că ne-am împărtăşit, ne facem nevrednici de acest dar dumnezeiesc, chiar şi după ce l-am primit deja.

Pe scurt, iată care ar fi reperele în privinţa împărtăşirii cu (ne)vrednicie: 1) Simplul fapt că venim la Sfânta Liturghie şi ne cuminecăm nu ne conferă vrednicie, căci euharistia nu ne preschimbă în chip magic (se poate chiar degenera într-o atitudine compulsivă). 2) Deşi se cere pregătire duhovnicească adecvată, împărtăşania nu se primeşte ca încununare a acestor eforturi ascetice, ca un premiu pentru efortul depus sau ca o răsplată că suntem cuminţi şi virtuoşi, ci este darul Domnului pentru noi. 3) Este nevoie de smerenie şi de pocăinţă, de o recunoaştere continuă a nevredniciei noastre; doar aşa putem fi învredniciţi de Dumnezeu spre a ne împărtăşi. 4) Împărtăşirea este intrarea într-o relaţie foarte intimă cu Dumnezeu ca Persoană. 5) Proximitatea lui Dumnezeu, comuniunea cu El vindecă firea omenească de multele boli şi neputinţe. 6) După ce ne împărtăşim, suntem chemaţi să rămânem centraţi pe Dumnezeu, căutând a ne umple toate ale vieţii noastre de prezenţa Lui, adâncindu-ne şi mai mult în dragostea Sa.