Înălțarea Sfintei Cruci și cele patru etape ale mântuirii

Praznicul Înălțării Sfintei Cruci este pus la începutul anului bisericesc spre a ne arăta, încă din start, care este ținta călătoriei noastre liturgice și care ne este reperul. Importanța acestei sărbători este evidențiată și prin faptul că îi sunt dedicate două duminici, cea de dinainte și cea de după data de 14 septembrie, fiecare având semnificațiile sale.

La mijlocul primei luni a anului bisericesc prăznuim Înălțarea Sfintei Cruci. Istoric vorbind, această sărbătoare amintește de două evenimente: găsirea Sfintei Cruci la Ierusalim de către Sfânta Împărăteasă Elena și înălțarea ei în văzul tuturor în acea zi, dar și pe 14 septembrie 335, imediat după sfințirea primei Biserici a Învierii Domnului, zidită de Sfântul Împărat Constantin cel Mare, respectiv aducerea Sfintei Cruci înapoi în Ierusalim, pe 14 septembrie 630, după ce a fost recuperată de la perși de către împăratul bizantin Heraclius.

Această zi este una de post aspru. De-a lungul anului liturgic sunt patru astfel de zile de post rânduite: Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august), Ajunul Bobotezei (5 ianuarie), Vinerea Mare și Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie). Sunt patru zile care alcătuiesc o cruce de-a lungul anului bisericesc. Sunt patru puncte cardinale ale istoriei mântuirii noastre, patru repere esențiale pentru viața duhovnicească. Prin tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul a fost curmat „glasul celui ce strigă în pustie” (Matei 3, 3), celui ce vădea păcatele oamenilor și îndemna la pocăință. La Bobotează, Mântuitorul a luat toate aceste păcate asupra Lui, a devenit „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29). Vinerea Mare este ziua Răstignirii, când Mântuitorul „ne-a împăcat cu Dumnezeu” (cf. Efeseni 2, 16) prin ascultare desăvârșită, iar păcatul asumat la Iordan a fost pironit pe Cruce: „Ştergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic cu rânduielile lui, şi l-a luat din mijloc, pironindu-l pe Cruce” (Coloseni 2, 14). Ziua de 14 septembrie actualizează „biruința binecredincioșilor creștini asupra celui potrivnic (diavolul)” cu „puterea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci”.

Faptul că aceste patru zile sunt rânduite cu post cât mai aspru, chiar și dacă trei dintre ele ar cădea în zi de duminică, înseamnă că sunt esențiale pentru a înțelege cum anume trebuie să conlucrăm la mântuirea noastră. Mai întâi, e nevoie să ascultăm de vocea conștiinței până la capăt și să nu o ucidem (sau înăbușim) precum Irod. Apoi, trebuie să dăm Domnului păcatele noastre prin mărturisire (spovedania este numită și „al doilea botez” sau „botezul lacrimilor”). Pasul următor este împărtășirea din Trupul și Sângele Domnului, rod al noului „Pom al Vieții”, cum mai este numită Sfânta Cruce. Iar urmarea firească a acestui traseu este purtarea Crucii în toate ale vieții noastre, prin răstignirea poftelor sau a minții noastre, ascultând desăvârșit de Dumnezeu, în iubire jertfelnică față de semenii noștri. Deci, cele patru sărbători marchează patru etape obligatorii ale mântuirii noastre: conștientizarea păcatelor, mărturisirea lor, cuminecarea cu Împărtășania care se dă și „spre iertarea păcatelor”, toate urmate de o asumare integrală a lucrării Crucii, una mărturisitoare înaintea tuturor.

Praznicul Înălțării Sfintei Cruci este pus la începutul anului bisericesc spre a ne arăta, încă din start, care este ținta călătoriei noastre liturgice și care ne este reperul. Importanța acestei sărbători este evidențiată și prin faptul că îi sunt dedicate două duminici, cea de dinainte și cea de după data de 14 septembrie, fiecare având semnificațiile sale.

În duminica de dinainte este amintită pregătirea omenirii pentru Jertfa mântuitoare a Fiului Celui Unul-Născut pe care Dumnezeu „L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16). Răstignirea este preînchipuită de acel șarpe de aramă înălțat de Moise în pustie (cf. Ioan 3, 14 și Numerii 21, 8-9) la care evreii cei mușcați de șerpii veninoși priveau ca să trăiască. Păcatul „mușcă” din noi, dar noi ne luptăm pentru a privi ‒ adică a ne reorienta, a ne schimba mintea (metanoia/ pocăința) ‒ către Hristos Cel Răstignit și Înviat.

În duminica de după Înălțarea Sfintei Cruci suntem îndemnați să lepădăm această viață, să o pierdem „pentru Hristos și pentru Evanghelie”. Adică să trecem de la viața biologică, socială, caracterizată de limitări și neputințe, la o viață în Dumnezeu, în care preocuparea de căpătâi o reprezintă pocăința și împlinirea poruncilor. Dar mai învățăm în această duminică și că asumarea Crucii se face nu doar în cele lăuntrice, ca lucrare, ci și în cele din afară, ca mărturisire: „Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri” (Marcu 8, 38). Una fără cealaltă nu se poate: lucrare și mărturisire.

În fapt, praznicul Înălțării Sfintei Cruci este un arc peste timp, soteriologic și eshatologic, de la Golgota la Parusie, de la Răstignirea Celui Căruia Pilat „nu I-a găsit nici o vină” (cf. Ioan 19, 4) la momentul când „se va arăta pe cer semnul Fiului Omului și vor plânge toate neamurile și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere și cu slavă multă” (Matei 24, 30). Mai rămâne un singur semn de întrebare: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credință pe pământ?” (Luca 18, 8).

De la același autor

Ultimele din categorie