Acum mai bine de 1.500 de ani, Sfântul Antonie cel Mare a spus că „va veni timpul ca să-ș piardă mințile. Și, când vor vedea pe cineva care nu și-a pierdut mințile, se vor ridica împotriva lui, zicând: Tu ești nebun!, pentru că nu este și el asemenea lor”.

S-ar putea foarte bine ca vremea pe care a prevăzut-o Sântul Antonie să fie a noastră, cea de acum – sau, cel puţin, se apropie cu paşi repezi. Iar pentru ce am învăţat, ştim ce avem de făcut. Acelaşi Sfânt Antonie, dimpreună cu toţi sfinţii, ne-a spus aceasta. Vă îndemn, dacă aş putea, v-aş porunci să citiţi cele treizeci şi opt de sentinţe ale Sfântului Antonie, în Apoftegmele Părinţilor pustiei. Tot ceea ce trebuie să ştim pentru a trăi se află aici, pentru noi, în forma cea mai simplă şi mai limpede.

Avva Antonie ne spune, mai înainte de toate, că atunci când cădem pradă gândurilor obsedante şi suntem epuizaţi de un sentiment de absurditate şi zădărnicie, care ne vor veni în această lume a păcatului, trebuie, pur şi simplu, să lucrăm şi să ne rugăm cu sârguinţă, din evlavie sinceră şi smerenie. Trebuie să fim atenţi la noi înşine şi să ne îngrijim de ale noastre. Avem trebuinţă să ne săvârşim lucrarea noastră şi să Îl lăsăm pe Dumnezeu – şi pe alte persoane – să şi-o facă pe a lor.

Ne spune iarăşi că, oricine am fi, ar trebui mereu să Îl avem pe Dumnezeu dinaintea ochilor. Că, orice am face, ar trebui mereu să acţionăm după mărturia Sfintei Scripturi şi, oriunde ne-am afla, nu ar trebui să părăsim acest loc cu uşurinţă.

Ne mai zice iarăşi, dimpreună cu prietenul său, avva Pamvo, să nu ne încredem în propria dreptate, să nu ne neliniştim de trecut, să ne păzim gura şi stomacul. Să avem responsabilitatea propriului comportament şi să ne aşteptăm să fim ispitiţi cu sălbăticie, până la ultima noastră suflare. Ne spune că nu este mântuire pentru noi fără încercare şi ispită şi, că fără a fi testat, nimeni nu poate fi vindecat, luminat şi desăvârşit. Ne spune că fiecare dintre noi îşi are viaţa lui unică, că nu sunt doi oameni care să fie la fel şi că fiecare dintre noi trebuie să fie persoana pe care Dumnezeu a făcut-o – acolo unde suntem, în momentul în care suntem, cu cine suntem, din cine suntem şi aşa cum suntem, după nepătrunsa lui Dumnezeu Pronie.

Sfântul Antonie amintește, de asemenea, ca toţi sfinţii, că viaţa noastră şi moartea noastră încep şi se sfârşesc cu fraţii noştri. El insistă asupra faptului că, dacă ne-am câştigat aproapele, L-am câştigat pe Dumnezeu, însă dacă ne-am smintit aproapele, am păcătuit împotriva lui Hristos. El spune că toată disciplina noastră nevoitoare, inclusiv studiile noastre universitare, sunt mijloace către un scop – ele nu sunt un scop în sine. Scopul îl reprezintă discernământul şi dumnezeiasca cunoaştere prin păzirea poruncilor Lui, cea dintâi şi cea mai mare fiind iubirea. Şi el ne învaţă că singura noastră nădejde de a scăpa de nenumăratele curse ale lumii acesteia nimicite, care caută să ne înrobească, se găseşte într-un singur lucru: smerenia întru urmarea lui Hristos.