Când Părintele Siluan a fost numit iconom pentru prima oară, revenind de la Igumen la chilia sa se rugă fierbinte ca Domnul să-l ajute să-şi împlinească ascultarea plină de răspunderi. După o îndelungată rugăciune a primit răspuns în suflet: «Păstrează harul ce ţi s’a dat». Atunci a înţeles că a păstra harul este mai însemnat şi mai de preţ decât toate celelalte lucruri, şi deci, intrând în noua sa ascultare, veghea cu trezvie pentru a nu i se întrerupe rugăciunea.

Avea sub ascultarea sa până la două sute de muncitori. Dimineaţa, trecând pe la toate atelierele, dădea maiştrilor îndrumări generale, iar apoi se întorcea la chilia sa ca să plângă pentru «norodul lui Dumnezeu». Inima îl durea de mâhnire pentru muncitori; plângea pentru fiecare.

«Iată Mihail, şi-a lăsat femeia şi copiii în sat şi munceşte aci pentru câţiva bănuţi. Cum îi este lui să fie atât de departe de casă, să nu-şi vadă soţia, nici pe dragii săi copii... Iată Nichita, de-abia însurat, şi-a părăsit tânăra nevastă însărcinată, şi pe bătrâna sa mamă... cum le-a fost lor să-l lase să plece pe acest încă tânăr iubit fiu şi soţ... Iată Grigorie, el şi-a părăsit părinţii bătrâni, soţia tânără şi doi pruncuşori, şi a venit aci să muncească pentru o bucată de pâine... Şi ce poate câştiga el aci? Ce sărăcie la ei, ca să se hotărască să-şi părăsească întreaga familie... Și ce durere trebuie să poarte ei toţi... Şi, în sfârşit, în ce cumplită sărăcie trăieşte tot acest norod... Iată şi Nikolka, este încă copil... Cu câtă durere l-au lăsat părinţii să plece atât de departe printre străini, pentru un câştig de cerşetor; cum trebuie să-i doară inima pe părinţi... O, în ce sărăcie şi suferinţe trăieşte norodul... Şi ei toţi ca nişte oi părăsite, nimeni nu le poartă de grijă, să-i povăţuiască, să-i înveţe ceva... Iar ei învaţă toate răutăţile, se sălbăticesc, se bădărănesc...»

Aşa grăia fericitul Stareţ, şi îl durea sufletul pentru toţi aceşti sărmani; suferea, fără îndoială, mai mult decât ei înşişi, căci vedea în viaţa lor chiar şi cele pe care ei înşişi nu le vedeau, din pricina neştiinţei lor.

«Inima, inimii vesteşte», spune o zicală a norodului. Stareţul tainic se ruga pentru «norodul lui Dumnezeu», muncitorii însă simţeau, şi îl iubeau. El niciodată nu stătea pe capul lor în timpul lucrului, nu-i zorea, însă ei, mângâiaţi fiind, munceau mai cu veselie şi mai cu spor decât pentru ceilalţi. Iconomii ceilalţi «păzeau interesele Mănăstirii»; dar cine nu ştie că atunci când grija pentru «interese» are întâietate, omul este uitat? Interesul, adevăratul interes al Mănăstirii, Stareţul îl vedea în faptul de a se păzi porunca lui Hristos.

«Pe Domnul îl doare pentru toţi», zicea el; dar nu numai că zicea, ci pe el însuşi, plin fiind de Duhul lui Hristos, îl durea pentru toţi. Văzând viaţa ce-l înconjura, amintindu-şi de cele din trecut, şi având o cât se poate de adâncă experienţă personală, el trăia suferinţele oamenilor, ale lumii întregi, şi nu era sfârşit rugăciunii sale. Se ruga cu marea rugăciune pentru lumea întreagă. Se uita pe sine însuşi, voia să sufere pentru norod din durere pentru el; pentru pacea şi mântuirea acestuia dorea să-şi verse sângele, şi îl vărsa în rugăciuni.

«A te ruga pentru lume înseamnă a-ţi vărsa sângele», spunea Stareţul.

Mai este nevoie să spunem ce fel de încordare a rugăciunii şi a plânsului arată aceste cuvinte?

(Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Editura Accent Print, Suceava, 2013, pp. 67-68)