Paştile sunt momentul în care conştientizăm, mai mult ca în oricare altă perioadă a anului, că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a suferit cumplită moarte pe Cruce. Încercăm să ne identificăm cu suferinţa Lui, să empatizăm, să înţelegem cât de mare a fost durerea Lui în momentele în care a fost bătut, biciuit, spânzurat pe lemn... E copleşitor totul, însă există un risc foarte mare, acela de a rămâne la aspectele omeneşti ale Răstignirii şi a lua totul în tragic. Or, nu despre durere este vorba atunci când Îl mărturisim pe Hristos Cel Răstignit. Dacă totul se reduce la asta, nu am înţeles nimic din jertfa Domnului. Rămânem la o interpretare conformă cu mintea noastră cea îngrozită de perspectiva suferinţei şi cu o inimă ce nu a gustat din dragostea dumnezeiască. În faptul Răstignirii nu despre suferinţă şi chin este vorba, ci despre dragoste. Dacă te uiţi la Cruce şi vezi, mai întâi, piroanele care-L ţintuiesc pe Iisus Nazarineanul de lemn, înseamnă că frica încă îţi stăpâneşte inima. Dacă, însă, atunci când te uiţi la Cruce privirile îţi sunt furate mai degrabă de chipul blând şi luminos, de braţele deschise a îmbrăţişare, atunci înseamnă că ai început să cunoşti Iubirea. Înainte de a Se întrupa Hristos, se spunea că „iubirea ca moartea e de tare” (Cântarea cântărilor 8, 6). După venirea Lui în lume, după crucificarea Sa şi, mai ales, după Învierea Sa, putem spune că iubirea e mai tare decât moartea. Prea mult se pune accent pe faptul că abia întrucât a înviat Hristos, atunci putem spune că moartea a fost învinsă. Prea puţin se vorbeşte despre faptul că El, chiar pe Cruce fiind, ne-a arătat ce putere teribilă are dragostea. Că moartea nu îndrăznea să se atingă de El pe Cruce, dacă El nu o striga „cu glas mare” (Cf. Matei 27, 50).

Putem înţelege mai bine diferenţa dintre cele două perspective diferite de a recepta acest moment esenţial în istoria mântuirii omului – Răstignirea Domnului –, analizând două icoane din spaţii spirituale diferite. Prima este o creaţie de la începutul secolului XVI, aparţinând pictorului Matthias Grünewald, şi ne prezintă un chip desfigurat de durere, un trup plin de răni şi de spini, buze vinete... E atâta carnalitate acolo încât, precum lui Dostoievski, odinioară, în faţa unui tablou de Hans Holbein cel Tânăr, îţi vine greu să crezi că mai e posibilă Învierea. Toate rănile acelea au fost, cu siguranţă reale. Ceea ce prezintă regizorul Mel Gibson în filmul „Patimile”, acel supliciu crud şi parcă interminabil, acel Crist cu trupul acoperit de răni şi de sânge, cu siguranţă e destul de aproape de ceea ce s-a întâmplat în realitate în timpul Pătimirilor Domnului. Dar iconografia ortodoxă evită o astfel de prezentare realistă a momentului în care Trupul lui Hristos atârnă pe Cruce şi prezintă totul din perspectiva a ceea ce L-a ţintuit, de fapt, pe Iisus pe Cruce, anume dragostea pentru tot omul! Uităm prea uşor că nu oamenii L-au prins şi L-au obligat la o moarte atât de dureroasă, ci că El Însuşi a ales să Se dea pe mâinile lor şi să primească Răstignirea. Iisus ne spune în Evanghelie că a ales să moară astfel şi că Îşi pune sufletul pentru noi de bună voie: „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu Îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am Eu ca să-L pun şi putere am iarăşi ca să-l iau” (Ioan 10, 17-18). Încât, pe Cruce Mântuitorul e împăcat cu alegerea făcută, durerea pe care o resimte ca oricare alt om este biruită, covârşită de dragostea pe care o arată inclusiv pentru călăii Săi. El Se şi roagă, în agonie fiind, pentru aceştia: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). Aşa cum se vede şi în icoana de la Mănăstirea Decani din Serbia (prima imagine) sau în oricare icoană ortodoxă, chipul Domnului e liniştit; nu trădează durerea, ci sugerează o adâncire lăuntrică. Iconarul nu scoate în evidenţă decât rana din coasta lui Hristos, dar pe chipul Lui nu zugrăveşte nimic din rănile ce I S-au făcut. Rănile par a fi interiorizate, iar dragostea este scoasă la lumină şi întipărită pe chip. În pictura lui Grünewald, moartea a învins. În icoana de la Decani, moartea se vede neputincioasă.

Aceasta este mişcarea la care suntem şi noi chemaţi, creştini fiind: să ducem în inimă toată durerea noastră, punându-o înaintea Domnului, pentru ca de acolo să scoatem, ca după un foraj în adânc, dragostea pe care Dumnezeu ne-o dă la schimb. E singurul „comerţ” pe care-l poate face omul cu Dumnezeu: să dea suferinţă pentru a primi iubire. În viaţa de zi cu zi, există în noi tentaţia de a le evalua pe toate în „carnalitatea” lor, lăsându-ne copleşiţi de durerea de moment sau de perspectiva de a suferi. Ne lipseşte curajul de a crede că există ceva mai tare şi decât durerea – fizică sau sufletească – şi decât moartea însăşi. Chiar dacă suferinţa şi moartea sunt inevitabile, ele nu au ultimul cuvânt, ci sunt imbolduri spre întâlnirea cu Dumnezeu. E o întâlnire ca între doi îndrăgostiţi, în care fiecare se oferă celuilalt cu ce are: omul aduce suferinţa şi moartea, Dumnezeu pune dragostea şi viaţa veşnică.