Mănăstirea Pângărați - Neamț

Părintele Arsenie de la Pângărați: „Acesta este Hristos: coboară sub ultimul om!”

Ieromonahul Arsenie are nişte ochi mari, foarte pătrunzători. Fie că îi ţine închişi sau deschişi, e imposibil să nu-ţi trezească un adânc simţământ de pocăință. În chilia sa de la Mănăstirea Pângărați, duhovnicii români trecuți la Domnul ne privesc din tablourile aliniate sus, pe doi pereţi. Un teanc mare de cărţi aşteaptă a fi dăruit. Părintele e zâmbitor şi primitor. Cuvintele-i sunt măsurate şi apăsate, spuse cu multă convingere, neîndoielnic pe temeiul unei trăiri. Din când în când, suspină adânc, probabil pentru durerile oamenilor ce îi calcă pragul. 

„Harul lui Dumnezeu lucrează când suntem smeriți cu adevărat”

„Tot ce fac, Dumnezeu mă ajută. Dacă fac zece metanii, Dumnezeu m-a ajutat, că eu nu pot să fac nimic. De obicei oamenii spun: eu am postit, eu am mers la biserică, eu m-am nevoit, eu am dragoste. Dar bucuria pe care o simți este tot un fel de mândrie”, atrage atenția monahul Paisie de la Pângărați.

„Fără Dumnezeu nu mă pot uni cu nimeni”

Chiar de-ar fi în mijlocul orașului, mănăstirea este un fel de pustie, e locul unde monahul este chemat să trăiască legătura sa cu Dumnezeu de la inimă la inimă. Dorința monahului este să fie singur cu Dumnezeu și Dumnezeu să fie singur cu el.

„Să nu căutați mărire, ci să căutați să vă pocăiți de păcatele voastre”

Monahul Galaction, tatăl regretatului Părinte Teofil Lefter și-a petrecut ultimii ani din viață în Mănăstirea Pângărați. Încă din armată s-a gândit că se va face călugăr și toată viața lui a suspinat fiindcă n-a împlinit dorința aceasta. I-a dat Dumnezeu așa o mângâiere că a venit la sfârșit, când fiul său era stareț aici. Cei care l-au cunoscut mărturisesc că monahul Galaction era ca și cum ar fi fost din tinerețe călugăr. Redăm în continuare un extras dintr-un interviu video realizat de părinții mănăstirii, care conturează câteva din trăsăturile cuvioșiei sale.

Războiul cel mare al gândurilor

Pentru monahi, tăcerea este o virtute. Dar uneori, cuvintele lor pot fi de folos oricărui suflet doritor de mântuire și sunt o mărturisire a dragostei lui Dumnezeu. Iar monahii sunt cei mai îndreptăţiţi şi datori să vorbească despre lucrurile şi lucrările lui Dumnezeu în lume şi prin oameni. 

„Pedepsește-mă, Doamne, în lumea aceasta, numai dincolo dă-mi mântuire”

Monahul Galaction de la Pângărați, tatăl Părintelui Teofil Lefter, a adormit în Domnul în a doua zi de Crăciun, cu mâna dreaptă având degetele împreunate pentru a face Sfânta Cruce, iar cu mâna stângă dând boabele de la metanie. Părinții și-l amintesc ca un monah foarte aprins de dorul după Dumnezeu. Vestea Fericirile cu glas tare în curtea mănăstirii, spre luare aminte. Duhovnicul său, ieromonahul Siluan, mărturisește că monahul Galaction îi știa pe de rost pe oamenii din sat și, luând casele la rând, făcea câte o metanie pentru fiecare om, seara, înainte de a veni la Utrenie. 

„Eu vreau să-I dau viața mea lui Hristos sută la sută”

La 19 ani, în Mănăstirea Pângărați intra un tânăr plăpând, liniştit şi interiorizat. În copilărie obişnuia să o viziteze adesea pe sora tatălui său, monahie la Văratec. În ultimii ani, dorinţa de a-I sluji numai lui Dumnezeu nu-l mai slăbea zi și noapte. Visa să ajungă într-o zi monah. Părinţii n-au luat în seamă gândul lui, ba chiar s-au împotrivit. A fugit de acasă. L-au găsit şi-l rugau cu lacrimi să se întoarcă. Au trecut aproape zece ani de atunci şi astăzi ei sunt mulţumiţi că băiatul lor este la mănăstire. 

„Părintele Teofil lăcrima rugându-se pentru cei din spitale”

Monahilor gemeni de la Pângăraţi, Serafim şi Silvestru, Părintele Teofil le-a fost duhovnic până în ultima zi. Primul dintre ei îşi aminteşte că la fiecare cădere a sa, când mai slăbea, stareţul îl încuraja: „Măi, nu erai astfel! Cum să ne lăsăm așa? Trebuie să luptăm!” „Părintele Teofil era un luptător și s-a văzut asta și din boala pe care a dus-o. Cu diabetul și apoi cancerul, foarte multe dureri avea. Nu le-arăta pe față. După ce închidea ușa chiliei, se prăbușea pe scaun și durerile, le suporta singur”, afirmă monahul Serafim.

„Când pleacă starețul din mănăstire, e ca și cum am rămâne orfani”

Pentru o obşte, stareţul este părinte, este duhovnic, este tată, într-un cuvânt, se face tuturor toate. De aceea, când este nevoit să plece din mănăstire, cu treburi sau poate fiindcă e bolnav, se simte un gol. Ceva lipsește. Se simte o tristețe, pentru că monahii rămân oarecum orfani. Aşa mi-a spus ieromonahul Maxim de la Pângărați.

„Încerc să continui ceea ce Părintele Teofil n-a putut să ducă la bun sfârșit”

Actualul şi fostul stareţ al Mănăstirii Pângăraţi s-au revăzut ultima dată cu câteva ore înainte de plecarea la Domnul a celui din urmă. Era început de februarie, în ziua Întâmpinării Domnului. Părintele Teofil Lefter l-a rugat atunci, cu ultimele cuvinte, să-i citească o rugăciune de dezlegare și, atunci când va muri, să tragă clopotele de 12 ori. Arhimandritul Petroniu Marin i-a promis acest lucru și l-a împlinit. Deşi nu se gândea că va ajunge stareţ la această mănăstire, Părintele Teofil l-a pregătit pentru acest lucru, familiarizându-l cu toate cele ale aşezării monahale şi ale obştii de aici.

Pagini