Mitropolitul Gheorghe I, al Moldovei şi Sucevei (1477-1508)

Mitropolitul Gheorghe I a fost cel mai ales ucenic al marelui ierarh Teoctist I. El a păstorit Biserica lui Hristos din Moldova timp de 34 de ani, continuând cu aceeaşi înţelepciune duhovnicească opera dascălului său.

Acest mitropolit vrednic de laudă „din tinereţe a fost închinat lui Dumnezeu în Mănăstirea Neamţ”, în a doua jumătate a secolului XV. Aici şi-a tuns perii capului în anul 1468, prin mâna Mitropolitului Teoctist I, părintele său sufletesc, deprinzând de la cuvioşii bătrâni tainele vieţii duhovniceşti. Aici, în cea mai vestită vatră a Ortodoxiei din Moldova, a învăţat Mitropolitul Teoctist multă carte – limbile greacă şi slavonă, dogmele credinţei ortodoxe şi tâlcul Sfintelor Scripturi.

După ce deprinde bine cunoştinţele duhovniceşti ce se puteau învăţa din belşug în lavră, ajunge mai întâi duhovnic iscusit. Apoi, pentru petrecerea sa cuvioasă, obştea Mănăstirii Neamţ l-a ales egumen al marii lavre, povăţuind cu pricepere sufletele monahilor pe calea mântuirii, pe care o păstoreşte cu părintească dragoste şi înţelepciune 17 ani de zile. Obştea sa număra prin 1475 peste 200 de călugări.

În timpul stăreţiei sale, marea lavră număra până la 200 de călugări, dintre care unii erau vestiţi duhovnici, alţii, iscusiţi traducători şi scriitori de cărţi, iar alţii, smeriţi ascultători şi slujitori ai celor sfinte. În jurul Mănăstirii Neamţ se nevoiau, de asemenea, numeroşi sihaştri iubitori de linişte şi rugăciune, ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii.

În anul 1477, stareţul Gheorghe este ales de tot sfatul ţării mitropolit al Moldovei, în locul bătrânului Teoctist, mutat la cele veşnice. Mitropolitul Gheorghe, fiind cu metania din Mănăstirea Neamţ, s-a numit mai târziu „Nemţeanul”. Prima sa grijă a fost să îndemne şi să susţină pe Ştefan cel Mare la zidirea de noi lăcaşuri de rugăciune, spre lauda lui Dumnezeu şi mângâierea poporului.

Astfel, cu sfatul şi binecuvântarea sa, marele voievod a zidit şi rezidit din temelie numeroase mănăstiri, ca: „Sfântul Ilie” – Suceava (1479); „Sfântul Ilie” – Floreşti, Vaslui (1480); Pătrăuţi – Suceava (1487); Voroneţ (1488); biserica „Sfântul Gheorghe” – Hârlău (1492); biserica „Sfântul Nicolae” – Iaşi (1491-1493); Borzeşti – Bacău (1493-1494); „Sfinţii Arhangheli” – Scânteia, Vaslui (1494); Probota (1495); Războieni (1496); Tazlău – Neamţ (1497); biserica Mănăstirii Neamţ (1497); clopotniţa Mănăstirii Bistriţa (1498) şi Mănăstirea Dobrovăţ – Iaşi (1503). S-au mai zidit cu sfatul său peste 35 de biserici din piatră la curţile domneşti, precum şi în numeroase sate din Moldova. Pe toate aceste biserici le-a sfinţit Mitropolitul Gheorghe, în prezenţa voievodului şi a numeroşilor credincioşi, rânduind peste tot călugări şi stareţi dintre cei mai aleşi.

Evlaviosul ierarh al Bisericii lui Hristos iubea pe toţi, ca un adevărat părinte al Moldovei, şi era iubit de tot poporul, de la domn până la cel mai de pe urmă ţăran. Ştefan cel Mare îl avea de părinte duhovnicesc şi cel dintâi sfetnic al său, pe care îl numea „rugătorul şi părintele nostru chir Gheorghe, mitropolitul Sucevei”.

Sub păstoria sa, viaţa duhovnicească în mănăstirile din Moldova ajunsese la cea mai înaltă înflorire. Sihăstriile şi codrii „foşneau de pustnici”, dintre care unii erau înainte-văzători şi făcători de minuni, precum: Cuviosul Daniil Sihastru, Sfântul Vasile de la Moldoviţa, Epifanie de la Voroneţ, Inochentie de la Probota şi numeroşi alţii. Avea, de asemenea, duhovnici vestiţi, lucrători ai rugăciunii lui Iisus şi stareţi cu totul cuvioşi. La îndemnul său, în marile Mănăstiri Neamţ, Putna, Bistriţa, Probota şi Moldoviţa, funcţionau vestite şcoli de monahi caligrafi, pictori, miniaturişti, traducători şi dascăli învăţaţi, care creşteau ucenici şi apărau credinţa ortodoxă. Tot în aceste şcoli mănăstireşti se pregăteau tineri pentru preoţi de mir la sate şi oraşe.

Marele Mitropolit Gheorghe, cel dintâi rugător către Dumnezeu al Moldovei, era el însuşi un exemplu viu de sfinţenie, de cuvioşie, de smerenie şi de iubire către toţi. Purta mare grijă de copiii orfani şi de văduvele de război, care erau atât de numeroase în vremea sa. O grijă deosebită avea şi pentru zecile de mii de oşteni căzuţi în desele războaie. La porunca sa, osemintele lor erau adunate la mănăstiri şi biserici, iar numele lor erau scrise în marile pomelnice ctitoreşti. În anumite zile de peste an, şi mai ales la hramuri, se făceau în toată Moldova liturghii, parastase şi praznice de obşte pentru odihna sufletelor fericiţilor ctitori şi eroi ai neamului.

În vara anului 1504, când marele voievod Ştefan Vodă al Moldovei s-a strămutat la veşnica odihnă, bunul Mitropolit Gheorghe, însoţit de sute de clerici, de mii de călugări şi zeci de mii de credincioşi, l-a condus la locul cel de veci din Mănăstirea Putna. Apoi, cu sfat de obşte, şi-a pus mâinile pe creştetul fiului său Bogdan, ungându-l domn al Moldovei (1504-1517).

Aşa s-a nevoit bunul păstor şi părinte sufletesc al Moldovei, Mitropolitul Gheorghe, timp de 34 de ani, până în primăvara anului 1511. Ajungând la adânci bătrâneţi şi simţindu-şi aproape obştescul sfârşit, a luat marele şi îngerescul chip al schimniciei, cu numele de David şi, binecuvântând pe toţi, şi-a dat sufletul cu pace în braţele Marelui Arhiereu Iisus Hristos.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 152-154)