A fost întrebat iarăşi:

– Cum putem noi lăuda mai mult pe Dumnezeu?

– Prin cât mai multă rugăciune la chilie, la biserică şi la ascultare. Începem cu cantitatea şi terminăm cu calitatea. Apoi Îl lăudăm pe Dumnezeu prin viaţa noastră duhovnicească. Căci, dacă Îl lăudăm numai cu gura, iar cu inima şi cu viaţa nu, atunci nu suntem călugări, ci numai purtători de haine negre!

Aceiaşi părinţi l-au întrebat:

– Cum pot ajuta, duhovniceşte, călugării pe mireni?

– Prin trei lucruri, mai ales, îi folosim pe mireni. Prin rugăciune cât mai multă pentru lume, printr-o viaţă călugărească model şi prin multă dragoste. De vor vedea la noi aceste fapte bune, se vor întoarce mulţumiţi şi zidiţi sufleteşte la casele lor.

Despre viaţa duhovnicească în Mănăstirea Văratec zicea:

– În general, viaţa duhovnicească este bună, mulţumitoare. Sunt maici de rugăciune, nelipsite de la biserică; fac milostenie, postesc mult, citesc la Psaltire, practică rugăciunea minţii, se spovedesc mai des şi au grijă de suflet. Însă, majoritatea au o viaţă duhovnicească ascunsă. Chiar acum, nu de mult, s-au săvârşit în chip minunat două maici surori după trup şi după duh, anume Epraxia şi Olimpiada Maxim. Erau din judeţul Suceava, venite din copilărie la mănăstire. Prima avea 88 de ani, iar a doua – 87, şi duceau o viaţă sfântă de post şi neîncetată rugăciune. Fiecare din ele dorea să plece la Domnul înaintea celeilalte, dar Dumnezeu le-a luat pe amândouă din trup în aceeaşi zi, la câteva ore una după alta. Au fost puse în două sicrie, prohodite odată şi îngropate în acelaşi mormânt. Cum au fost unite pe pământ, aşa s-au dus şi la cer! Un caz unic aici, la Mănăstirea Văratec.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 724-725)