În 1968, și-a presimțit moartea, căci mereu vorbea despre ea. Îl părăsiseră și puținele puteri trupești pe care le mai avea. După Adormirea Maicii Domnului, a căzut la pat și bea numai apă, pentru că îl ardea înăuntru. Cu toate că se afla în această stare, nu voia să rămână cineva lângă el pentru a-l îngriji, ca să nu-l distragă de la rugăciunea sa neîncetată.

Numai când i s-a apropiat ultima săptămână a vieții sale pământești mi-a spus să stau lângă el, căci voia să fim puțin împreună înainte de a pleca la viața cea adevărată. Chiar și în aceste zece zile nu m-a lăsat să stau mereu lângă el, ci, după micul ajutor ce i-l dădeam, îmi spunea să merg în chiliuța alăturată să mă rog și eu. Firește, n-am avut cele necesare ca să-l ușurez pe cât trebuia, dar fiindcă trupul său cel chinuit nu s-a mângâiat niciodată, chiar și prea puținul ajutor i se părea foarte mare.

Într-o zi, am procurat două lămâi și i-am făcut o limonadă. De îndată ce a băut puțin, s-a răcorit și m-a privit cu mirare.

– Măi, măi, măi, fiule, apa aceasta este foarte bună! Unde ai găsit-o? Hristos să-ți dea patruzeci de cununi de aur!

Se vede că nu băuse niciodată limonadă sau făcuse aceasta când era foarte mic, și îi uitase gustul.

Era țintuit la pat, deoarece îl părăsiseră puterile trupești și nu se putea ridica să meargă în bisericuța Cinstitei Cruci, unde slujise cu evlavie ani de zile. De aceea mi-a cerut să-i aduc crucea de pe Sfânta Masă ca să se mângâie. Când a văzut-o, i-au strălucit ochii și, după ce a sărutat-o cu evlavie, o ținea strâns în mână cu toată puterea ce îi rămăsese. I-am legat și o ramură de busuioc de cruce și l-am întrebat:

– Miroase frumos, Părinte?

– Fiule, raiul miroase mult mai frumos, mi-a răspuns el.

Într-una din cele de pe urmă zile ale sale, am ieșit afară să-i aduc puțină apă. Când am deschis din nou ușa și am intrat în chilie, m-a privit cu uimire și m-a întrebat:

– Tu ești Sfântul Serghie?

– Nu, Părinte, sunt Paisie.

– Fiule, acum au fost aici Maica Domnului, Sfântul Serghie și Sfântul Serafim. Unde s-au dus?

Atunci am înțeles că se întâmplase ceva neobișnuit și l-am întrebat:

– Ce v-a spus Maica Domnului?

– Că va trece praznicul și după aceea mă va lua.

Era după-amiază, în ajunul Nașterii Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, 7 septembrie 1968, iar după trei zile, la 10 septembrie, s-a odihnit în Domnul.

În penultima zi, Starețul mi-a spus:

– Mâine voi muri și vreau să nu dormi, ca să te binecuvintez.

Mi-a fost milă de el în seara aceea, pentru că mult s-a ostenit. Căci timp de trei ore fără întrerupere și-a ținut mâinile pe capul meu, m-a binecuvântat și m-a sărutat pentru ultima dată. Ca să-și exprime și recunoștința pentru puțina apă ce i-am adus-o în clipele cele din urmă ale sale, mi-a spus:

– Dulcele meu Paisie, noi, fiule, vom avea dragoste în vecii vecilor. Dragostea noastră este scumpă. Tu vei face rugăciune de aici și eu voi face din cer. Cred că mă va milui Dumnezeu, pentru că în șaizeci de ani de călugărie, fiule, am spus mereu: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”

Și a adăugat:

– Eu voi liturghisi de acum în rai. Tu să te rogi de aici și eu voi veni în fiecare an să te văd. Dacă tu vei sta în chilia asta, eu mă voi bucura. Dar cum va voi Dumnezeu, fiule. Ți-am lăsat și hrană, conserve pentru trei ani.

Și mi-a arătat alături șase cutii mici cu sardele și alte patru cu calmare, pe care le adusese cineva de multă vreme și au rămas în același loc unde le lăsase vizitatorul.  (Pentru mine aceste conserve nu mi-ar fi ajuns nici măcar pentru o săptămână.)

Și din nou Starețul repetă:

– Noi, fiule, vom avea dragoste scumpă în vecii vecilor, și voi veni în fiecare an să te văd.

Iar pe când spunea acestea din ochii lui izvorau lacrimi. Este adevărat că acele zece zile de pe urmă ale sale, cât am stat lângă el, au fost pentru mine cea mai mare binecuvântare a lui Dumnezeu, pentru că am fost ajutat mai mult decât oricând, dându-mi-se prilejul să-l cunosc mai bine. Dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost seriozitatea cu care și-a pus problema mântuirii sufletului.

Alături de patul său avea pregătite scrisori, pe care trebuia să le pun la poștă după ce va muri, adresate episcopilor cunoscuți, în care îi ruga să-l pomenească. Deasemenea, mi-a dat poruncă să aduc un episcop să-i citească o dezlegare la mormânt, iar trupul lui să-l las acolo, să nu-l dezgrop până la a doua Venire a lui Hristos.

Între timp, am înștiințat mănăstirea că Părintele Tihon este pe moarte, și a venit părintele Vasile, ca să-l pregătim. Îl puteai vedea pe Stareț cum se stinge încet-încet, ca o candelă căreia i se termină untdelemnul din pahar și-i rămâne puțin în fitil, pentru ultimele sale licăriri.

Astfel ne-a părăsit sufletul lui sfințit și ne-a lăsat trupul său și un mare gol. L-am pregătit amândoi și dimineața am înștiințat și pe ceilalți părinți. Preoții care îl cunoscuseră i-au săvârșit slujba de înmormântare cu evlavie. Firește, ne-a lăsat durere în suflet prin plecarea sa, pentru că prezența lui aduna durerea și răspândea mângâiere. Acum însă, Starețul ne va cerceta din cer și ne va ajuta mai mult. De altfel, el însuși a făgăduit: „Voi veni în fiecare an să te văd.”

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Părinți aghioriți. Flori din Grădina Maicii Domnului, Editura Evanghelismos, pp. 30-33)