Cuviosul Vartolomeu Mazareanul, „îndreptător al școalelor domnești, episcopești și mănăstirești” din Moldova

Pateric

Cuviosul Vartolomeu Mazareanul, „îndreptător al școalelor domnești, episcopești și mănăstirești” din Moldova

    • Mănăstirea Putna
      Mănăstirea Putna / Foto: Pr. Silviu Cluci

      Mănăstirea Putna / Foto: Pr. Silviu Cluci

În anul 1757 face un scurt pelerinaj la mănăstirile din Rusia şi devine membru onorific al Academiei Teologice din Kiev. Între anii 1774-1776 cercetează şcolile mănăstireşti de la Moldoviţa, Voroneţ, Humor, Neamţ şi Mitropolia din Iaşi. Apoi, întors din nou la Mănăstirea Putna, întemeiază, pe lângă vechea şcoală zisă „cea mică”, aşa-numita „şcoala cea mare”, un fel de academie teologică românească, fără egal la acea vreme în Moldova. Aici învăţau numeroşi tineri, atât dogmele credinţei ortodoxe, cât şi nevoinţa vieţii monahale, psaltichia, retorica şi o limbă străină.

Cuviosul Vartolomeu Mazareanul de la Mănăstirea Putna (1710-1780)

Cuviosul arhimandrit Vartolomeu Măzăreanul „a fost o mare personalitate duhovnicească a monahismului românesc” şi cel mai prolific scriitor bisericesc din secolul XVIII.

Se trăgea din oraşul Câmpulung-Moldovenesc, născut într-o familie care a odrăslit alese figuri de preoţi şi călugări. Astfel, moşul său, anume Ioanichie, a fost călugăr la Mănăstirea Putna; tatăl său, la îndemnul fiului, ajunge tot aici ieromonah cu numele de Ghenadie; sora sa, Elena, îmbracă şi ea schima monahală, iar fraţii săi, Teodor şi Nicolae, urmează şcoala de la Putna şi devin preoţi de parohie.

Tânărul Vasile a fost chemat de Hristos din copilărie la nevoinţa duhovnicească, în obştea Mănăstirii Putna. Cunoştea din familie limba slavonă şi iubea mult liniştea, biserica şi citirea cărţilor sfinte. Aici devine ucenic şi învăţăcel al ieromonahului Antonie, un vestit dascăl şi povăţuitor de suflete. Acesta îl învaţă buna nevoinţă duhovnicească, smerenia, răbdarea, rugăciunea şi ascultarea, care formează temelia mântuirii. Iar adâncul teologiei şi învăţătura Sfinţilor Părinţi le deprinde în şcoala „cea mică”, existentă în mănăstire. Ieromonahul Antonie i-a fost naş de călugărie monahului Vartolomeu, tunzându-l de tânăr în schima monahală. Apoi, fiind hirotonit preot, în puţin timp a devenit un ales povăţuitor de suflete şi dascăl preaînvăţat în şcoala de la Putna. Între anii 1740-1757, el a fost sufletul acestei şcoli, pregătind sute de tineri atât pentru călugărie, cât şi pentru preoţie la sate.

În anul 1750, Protosinghelul Vartolomeu ajunge egumen, arhimandrit şi părinte duhovnicesc al Mănăstirii Putna, pe care o povăţuieşte cu multă pricepere până în anul 1763. Acum, viaţa duhovnicească din Putna capătă un nou avânt. El măreşte numărul călugărilor şi al duhovnicilor, rânduind bine slujbele bisericii, scrie şi traduce numeroase cărţi bisericeşti, îmbogăţeşte biblioteca cu manuscrise de valoare, împodobeşte biserica voievodală cu catapeteasmă şi icoane noi şi dă o nouă amploare Sihăstriei de pe valea Putnei. Astfel, sub egumenia sa, Mănăstirea Putna deşteaptă multe suflete pe calea mântuirii şi creează o atmosferă de înnoire duhovnicească în Moldova de Nord.

În anul 1757 face un scurt pelerinaj la mănăstirile din Rusia şi devine membru onorific al Academiei Teologice din Kiev. Între anii 1774-1776 cercetează şcolile mănăstireşti de la Moldoviţa, Voroneţ, Humor, Neamţ şi Mitropolia din Iaşi. Apoi, întors din nou la Mănăstirea Putna, întemeiază, pe lângă vechea şcoală zisă „cea mică”, aşa-numita „şcoala cea mare”, un fel de academie teologică românească, fără egal la acea vreme în Moldova. Aici învăţau numeroşi tineri, atât dogmele credinţei ortodoxe, cât şi nevoinţa vieţii monahale, psaltichia, retorica şi o limbă străină. În acest timp, arhimandritul Vartolomeu este numit „îndreptător al şcoalelor domneşti, episcopeşti şi mănăstireşti” din Moldova. Adică un fel de părinte duhovnicesc şi supraveghetor al învăţământului bisericesc şi mănăstiresc, căci era unul din cei mai învăţaţi călugări ai timpului său şi un cuvios povăţuitor de suflete. Nu puţini duhovnici, egumeni, ierarhi şi dregători de ţară îl aveau de sfetnic şi duhovnic.

Arhimandritul Vartolomeu Măzăreanul a fost şi un neîntrecut scriitor şi traducător de cărţi patristice şi bisericeşti. Dintre traduceri se amintesc: Scara Sfântului Ioan Scărarul, tradusă în anul 1766 la cererea ieromonahului Varlaam de la Mănăstirea Bisericani; Învăţătura dulce sau Livada înflorită, la Mănăstirea Solca, în anul 1770; Învăţăturile Cuvioşilor Dorotei şi Efrem Sirul; numeroase vieţi de sfinţi, după Sfântul Dimitrie al Rostovului; Apoftegmata, adică scurte cuvinte retorice şi morale (1755) şi altele. Iar dintre cărţile compuse de el, amintim: Letopiseţul de la zidirea lumii (un fel de Hronograf), Letopiseţul Moldovei (1769), Condica sfintei Mănăstiri Voroneţul (1775), Condica sfintei Mănăstiri Humor (1776), Condica Mănăstirii Sfântul Ilie de lângă Suceava, Condica Mănăstirii Precista din Roman, Uricul lui Ştefan cel Mare din 16 martie, 1490 etc.

Aşa s-a nevoit şi s-a jertfit pentru folosul şi mântuirea multora Cuviosul şi neobositul arhimandrit Vartolomeu de la Putna. Apoi, mai trăind puţin, a adormit cu nădejdea învierii în anul 1780 şi a fost înmormântat la mănăstirea de metanie.

(Arhimandritul Ioanichie BălanPatericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 282-284)