Spunea odată Părintele Cleopa: „Când nu avem simţirea păcatului, suntem în cel mai greu păcat; că atunci mintea noastră este oarbă, iar nesimţirea este moartea minţii. Mintea nu simte păcatul şi omorârea sufletului, mai înainte de moartea trupului. Şi nesimţirea se naşte şi ea tot din iubirea de sine. Nu este clipă şi nu este vreme în care nu mă aflu mâniind pe Dumnezeu. Să avem încrederea aceasta şi să ştim, şi chiar de n-am simţit şi n-am ajuns la această convingere, să ajungem de-acum. Aşa trebuie să ne mărturisim. Pentru că am ajuns la convingerea asta, cu zeci de ani în urmă, că nu există clipă şi mai puţin decât aceasta, când nu ne aflăm mâniind pe Dumnezeu.

Aceasta ştii când o simţi? Când ajunge omul în treptele cele mai înalte ale rugăciunii inimii şi când vine Duhul Sfânt în inima omului, cu darul lui Hristos, atunci abia vede el milioanele de neputinţe, care-l robesc simţitor şi gânditor.

Vezi în camera asta ce curat este? Nu-i praf, nu-s gunoaie. Dacă o rază a soarelui ar intra aici şi noi am sta deoparte, am vedea milioane de fire de praf care se învârt. Dar până ce n-a intrat raza soarelui, nu vedeam. Aşa este şi cu sufletul nostru”.

Iarăşi zicea părintele Cleopa: „În timpul rugăciunii celei curate, când se scaldă inima noastră în lacrimi şi fierbe în clocotul plânsului, după ce au trecut momentele acelea, atunci o să vezi câte milioane de neputinţe zac în mintea şi inima noastră. Şi acestea nu le simţim. Petrecem în nesimţire, în somn, în răspândire, în învârtoşare, în împietrire. Ni se pare că noi, «Slavă Domnului, n-am făcut cutare păcat!». Dar noi le avem pe toate şi suntem izvorul a tot păcatul şi a toată fărădelegea, în orice clipă.

De aceea, pentru că în fiecare clipă greşim, în fiecare clipă este nevoie de trezvie, de paza minţii, de rugăciune şi de umilinţă în faţa lui Dumnezeu. Asta este ce spunea marele prooroc David: că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea.

Zicea odată Părintele Cleopa despre rugăciune: „Mai întâi este rugăciunea gurii. Apoi este rugăciunea minţii. Dar rugăciunea minţii nu este desăvârşită. Dumnezeieştii Părinţi o numesc jumătate de rugăciune, sau pasăre cu o aripă, sau rugăciune cu un picior. Trebuie să ducem această rugăciune de la înţelegerea minţii la simţirea inimii. Iar când noi zicem o rugăciune cu limba şi o înţelegem cu mintea şi o simţim cu inima, ea devine sferică, rotundă, în mişcarea sufletului nostru. Această rugăciune este mult mai desăvârşită şi se numeşte rugăciunea inimii. La rugăciunea inimii, zice Sfântul Isaac Sirianul, de-abia ajunge unul din zece mii”.

Altădată, spunea: „Dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul zice: «Omule, pogoară-te cu mintea în cămara inimii tale şi atunci ai ajuns în Cer. Că şi aceea este cămara Cerului, a Împărăţiei Cerului». Dar cine ne-a spus nouă că Împărăţia Cerului este în inima noastră? Hristos. N-a spus El: Împărăţia Cerului înlăuntrul vostru este? Deci, iată că noi avem Împărăţia Cerului în inima noastră. Şi când ajungem cu mintea în inimă, am ajuns la Împărăţia Cerurilor”.

Alteori, zicea Părintele Cleopa: „Mintea trebuie să se pogoare în inimă, că inima este cămara minţii. Aceasta-i cămara de care spune Hristos: Tu, când te rogi, intră în cămara ta şi încuie uşa ta şi roagă-te Tatălui tău întru ascuns şi Tatăl tău, Care vede cele întru ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare. Voi credeţi despre cămară, că este cea de lemn, casa? Dacă o luaţi aşa, o luaţi după literă. Or, aici dumnezeieştii Părinţi înţeleg cu totul altfel: «Trei uşi ai de încuiat când te rogi: uşa cea de lemn, pentru oameni; uşa buzelor, pentru cuvinte, ca să nu grăieşti cu nimeni decât cu Dumnezeu; şi uşa inimii, pentru duhuri, ca să te pogori cu mintea în cămara inimii. Că inima este cămara minţii»”.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 751-753)