Ne și mirăm, uneori: ce-au avut special oamenii ăștia, sfinții? S-au nevoit o viață întreagă, au trăit simplu, iar după o vreme au ajuns să fie înscriși acolo, în calendar. Realitatea este că n-au au fost nici oameni mai-mult-ca-perfecții încă de la naștere, nici „roboți” atent construiți. Au avut ispite, neputințe, boli și totuși... s-au făcut prieteni ai lui Hristos. Au fost oameni, întâi de toate, așa cum și Sfântul Ioan Gură de Aur o demonstrează.

Într-un material publicat anterior pe doxologia.ro, părintele Liviu Petcu sublinia câteva aspecte legate de fizicul Sfântului Ioan Gură de Aur, conform J. Tixeront, Précis de Patrologie, Paris, 1927, pp. 264-266:

„Era mic de statură şi plăpând, avea faţa plăcută, dar slăbită de post şi suferindă, obrajii traşi, fruntea înaltă, liberă şi ridată, proeminentă, capul pleşuv, urechile puţin mari, un chip plat, cu barbă, ochii adânci erau ca două torţe arzând şi deosebit de ageri şi de pătrunzători. Stomacul îi crea des probleme şi adesea febră. Era foarte sensibil la frig. La fizic nu avea nimic prin care să se impună mulţimii. Întreaga sa viaţă era în ochii vii şi strălucitori şi în voce, relativ slabă dar de o rară putere de persuasiune”.

De asemenea, alte detalii despre aspectul fizic al Sfântului Ioan Gură de Aur aflăm și de la Dionisie din Furna, cunoscutul iconograf ortodox grec al secolului al XVIII-lea, care notează câteva indicații pentru reprezentarea marelui ierarh în lucrarea sa, „Erminia picturii bizantine”:

„Scund foarte și subțirel, mare la cap, cu nasul plecat și nările late, galben cam albineț, cu melcii ochilor găvănați; mare la frunte și golaș, cu multe riduri și cu urechile mari și fălcile trase înăuntru, de mult post și grijă necurmată ce avea; cu puțină barbă, [părul plăviț și cărunt], zice: „Dumnezeule, Dumnezeul nostru, Cela ce pâinea cea cerească, hrană a toată lumea, pre Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos [L-ai trimis Mântuitor]”.

Documentele bisericești dau mărturie despre faptul că lumina de pe chipul Sfântului Ioan Gură de Aur era, de fapt, reflexia exterioară a sufletului minunat și a simțirii sale întru Hristos. N-a fost un om al gâlcevii. Bun și vesel cu cei din jur, n-a trecut niciodată limita, nici măcar atunci când era provocat la aprinse dezbateri teologice. Apelativul de „Hrisostom” i s-a dat nu pentru tonul ferm pe care-l avea în rostirea cuvintelor de învățătură, ci pentru faptul că a fost cel mai iscusit predicator al Bisericii și unul dintre cei mai inspirați exegeți din istoria mântuirii noastre.

Ce rost are să știm cum arăta Sfântul Ioan, care este folosul acestor detalii? Poate că ne ajută să conștientizăm, încă o dată, că sfinții au fost oameni și că oricare dintre noi poate urca în calendar. Nu, nu s-au epuizat locurile. Și să ținem minte că, în ciuda tuturor neputințelor trupești, Sfântul Ioan n-a lăsat baltă Biserica lui Hristos. Că vocea-i slăbită de boală și de post răzbătea prin frig și ploaie, ajungea la oameni și năștea în ei mugurii credinței. Și că Gura este de Aur nu atunci când, în diversele discuții on-line sau off-line, argumentul pe care-l dăm este cel mai tăios și cu titlu de lege, ci când dragostea față de celălalt pălește în fața ideilor. Altfel, nu suntem decât... „aramă sunătoare și chimval răsunător”.