Învierea Domnului este uşă spre eternitate.

Dreptmăritori creştini,

Acum câteva zile, pe culmile cernite ale Golgotei, cu sufletele înfiorate de compătimire, L-am văzut pe Iisus din Nazaretul Galileei spânzurat pe lemn, cu fruntea spartă de ghimpii din cununa de spini, cu faţa brăzdată de sânge, cu mâinile şi picioarele fixate în piroane ascuţite şi cu coasta străpunsă de suliţa sutaşului roman. Am fost părtaşi la tristeţea nesfârşită cu care Iosif din Arimateea şi mironosiţele femei L-au pus pe Mântuitorul în groapă.

Autorităţile romane au ordonat ca piatra să fie pecetluită şi au pus santinele puternice ca să străjuiască mormântul. Noaptea Sâmbetei celei mari se aşternuse peste tot Ierusalimul cufundat în tăcere şi în plâns, iar luna plină îşi purta lumina ei pe deasupra Golgotei şi peste mormântul unde se afla trupul lui Hristos.

Dar Duminică, pe când se crăpa de ziuă, un cutremur zguduia pământul sub picioarele străjerilor şi colinele din jurul Ierusalimului au început a fremăta. Ostaşii cad la pământ. Un înger în haine albe pluteşte deasupra grotei. Soarele dreptăţii, Hristos Domnul, străbate prin lespedea de piatră fără să-i atingă peceţile şi iese afară. Femeilor, care în zorii zilei de Duminică merg să ungă cu aromate trupul Mântuitorului, le iese în cale îngerul şi le spune: „De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi? Nu este aici, ci a înviat” (Lc. 24, 5-6).

Mormântul n-a putut să-L ţină închis pentru totdeauna pe Acela Care este Stăpân al vieţii şi al morţii, pe Iisus Hristos Care, coborându-Se în umanitate, a refăcut legătura ruptă prin păcatul strămoşesc şi a împăcat pe om cu Dumnezeu (cf. Efes. 2, 15-16).

Iubiţi credincioşi,

Învierea lui Hristos înseamnă pentru noi creştinii biruinţa vieţii asupra morţii, dragostea lui Dumnezeu dusă până la infinit pentru creatura Sa dragă, pentru om. Hristos, Dumnezeu fiind, putea să evite chinurile Golgotei şi umbra mormântului, dar El a vrut să aibă parte de amândouă, şi de cruce şi de moarte, pentru ca după trei zile lumea să vadă mormântul gol şi să înţeleagă cine a fost Iisus şi pentru ce a venit El în lume.

El este Fiul lui Dumnezeu întrupat, din plinătatea Căruia „noi toţi am luat har după har” (In. 1, 16). Prin sfântă Învierea Sa ne-a dăruit nouă „viaţă veşnică şi mare milă”. O, cine va fi în stare să arate vreodată întreaga însemnătate a Învierii lui Hristos pentru omenire?

Totuşi, aşa săraci în gândire şi gângavi în vorbă cum suntem, de un adevăr lămurit ne putem da seama: Învierea Celui răstignit între tâlhari şi îngropat ca un muritor într-un mormânt sigilat de autorităţi şi păzit cu străşnicie de ostaşi este piatra de temelie a creştinismului, cheie de destin, uşă spre eternitate.

Învierea lui Hristos ne este tuturor o garanţie sigură şi evidentă a nemuririi noastre, căci dacă El, Dumnezeu şi Om fiind, a înviat, înseamnă că şi noi cu toţii vom învia. Să ne imaginăm o clipă că Domnul n-ar fi înviat. Să ne închipuim că viaţa Lui s-ar fi încheiat jalnic, acolo sub lespedea din preajma Sionului. Ce-ar fi rămas din persoana lui Iisus în acest caz? Nimic altceva decât o amintire.

Fără evenimentul Învierii, Iisus ar fi rămas doar un simplu om, cel mult un prooroc, iar învăţătura Lui ar fi fost asemenea unui sistem filozofic şi moral, interesant şi înalt, dar omenesc, nu dumnezeiesc.

Însă Hristos a înviat! Scularea Sa din morţi este dovada supremă şi hotărâtoare că El este „Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Mt. 16, 16), cum spune Sfântul Apostol Petru, este „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (In. 20, 28), după cuvintele Sfântului Apostol Toma.

Datorită Învierii, El este astăzi şi va fi totdeauna puterea glorioasă ce stă de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, „întru cele cereşti, mai presus decât toată Începătoria şi Stăpânia şi Puterea şi Domnia şi decât tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor” (Efes. 1, 20-21).

Datorită Învierii, noi putem striga dimpreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur: „Sculatu-S-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă”. Datorită Învierii există religia creştină, care s-a răspândit „până la marginile pământului” (Fapte 1, 8).

Datorită Învierii s-a întemeiat Biserica, acest Trup tainic al lui Hristos şi durează până la sfârşitul veacurilor, iar „porţile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 18). „Înviind a treia zi – spune o rugăciune de la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare – cale a făcut oricărui trup la învierea cea din morţi”.

Prin moartea trupească, aşadar, noi trecem cu toţii într-un imens dormitor, până ce va suna trâmbiţa deşteptării tuturor la învierea cea de obşte, din care motiv, în Sfintele Evanghelii, Mântuitorul nostru vorbeşte de moartea trupească ca de un somn, prelungit desigur. „N-a murit, ci doarme”, spune despre fiica lui Iair (Mt. 9, 24), când toţi cei din jur o ştiau moartă.

Într-adevăr, moartea trupească e o adormire întru nădejdea învierii şi a vieţii veşnice, pentru că Hristos este „pârgă (a învierii) celor adormiţi” (I Cor. 15, 20). Acest mare adevăr al învierii noastre este redat atât de frumos tot de o rugăciune liturgică, pe care preotul o rosteşte în taină, imediat după Vohodul mare, când aşează Cinstitele Daruri pe masa Sfântului Altar şi când spune şi aceste cuvinte: „Ca un purtător de viaţă şi mai înfrumuseţat decât Raiul cu adevărat şi decât toată cămara împărătească mai luminat s-a arătat, Hristoase, mormântul Tău, izvorul învierii noastre”.

Precum un izvor cristalin izvorăşte sau ţâşneşte dintr-o stâncă oarecare, la fel, prin trupul Său pus acolo şi înviat a treia zi, mormântul Domnului a devenit, aşadar, izvorul învierii noastre, izvor de lumină, speranţă şi mângâiere.

În Hristos Cel Înviat credinciosul creştin găseşte tot ce-şi doreşte, găseşte împlinirea celor mai nobile aspiraţii ale sufletului său. Eşti flămând? El este „Pâinea vieţii” (In. 6, 48). Eşti însetat? El este „apa vie” (In. 4, 10). Eşti ostenit şi împovărat de greutăţile vieţii? El este „odihna” (cf. Mt. 11, 28). Eşti învăluit de întuneric? El este „Lumina lumii” (In. 8, 12). Te temi de moarte? El este „învierea şi viaţa” (In. 11, 25). Vrei să te desfătezi în Paradisul regăsit? El a înviat şi S-a înălţat la ceruri pentru a ne găti loc şi a ne oferi nouă, celor răscumpăraţi, cetăţenie veşnică (In. 14, 2; Filip. 3, 20).

Convins de acest adevăr, Sfântul român Ioan Iacob de la Iordan spune: „Îngerii şi pământenii/Cântă acum acelaşi grai,/Iar Adam şi cu tâlharul/Azi se veselesc în Rai./Nu mai este astăzi pază/În Edenul cel ceresc,/Uşa stă mereu deschisă/Pentru neamul creştinesc”.

Iubiţii mei,

Iisus Hristos a învins moartea făcându-l sclavul Său pe diavolul, vechiul nostru vrăjmaş. De atunci, El, „Cel întâi născut din morţi şi Domn al împăraţilor pământului” (Apoc. 1, 6), ţinându-ne de mână, ne conduce în Împărăţia iubirii Sale, precum ne-a promis: „Când Mă voi înălţa de pe pământ, pe toţi îi voi trage la Mine” (In. 12, 32).

Să nu ne descurajeze era unui nou Ghetsimani pe care o trăieşte omenirea. Să nu ne întristeze puterea distrugătoare pe care o are astăzi răul în lume. Să nu ne sperie Satana, care a ajuns la apogeul domniei sale diabolice. Hristos Înviat este viu printre noi şi El conduce mersul istoriei umane spre realizarea voinţei Tatălui ceresc şi a planului Său de salvare.

Pentru a ne împărtăşi de darurile Învierii, datori suntem să ne comportăm pe acest pământ ca martori ai Învierii. Aceasta înseamnă: să-i ajutăm pe cei aflaţi în necazuri şi nevoi, să-i cercetăm pe cei din azile şi orfelinate, din spitale şi închisori, să-i mângâiem pe întristaţi, să iertăm celor ce ne-au greşit şi să răspândim lumina încrederii şi a păcii în bezna acestui început de mileniu. La acest slăvit Praznic, vă urez din inimă sănătate şi spor în toate.

Rog pe Domnul Înviat să vă binecuvinteze viaţa şi familia, dăruindu-vă tuturor bucurie nesfârşită şi mântuire veşnică. Amin.