Panegiric la Praznicul Adormirii Maicii Domnului - Pr. Vasile Gordon

Câtă pedagogie creştină ne transmite icoana Adormirii Maicii Domnului! În acelaşi timp, prezenţa lui Iisus lângă catafalcul ei este o dovadă incontestabilă a înaltei cinstiri de care Maica Sfântă se bucură în evlavia dreptmăritorilor creştini, evlavie exprimată, astfel, prin reprezentarea iconografică de faţă.

În frumoasa schiţă literară intitulată Icoana Maicii Domnului, părintele profesor de vrednică pomenire Victor N. Popescu (1897-1978), istoriseşte o întâmplare care ilustrează foarte bine preţuirea de care se bucură cultul Fecioarei Maria în viaţa creştinilor noştri.

Iată rezumatul acestei povestiri: Un tânăr preot de ţară, plin de râvnă şi bune intenţii, voia să înjghebeze pe lângă biserica lui un mic muzeu sătesc, în care să strângă, pe lângă alte obiecte, icoane vechi din sat, dând în schimb familiilor donatoare icoane noi, sfinţite după toată rânduiala. Demersul său n-a fost deloc uşor, pentru că creştinii s-au despărţit cu mare greutate de icoanele la care erau obişnuiţi să se închine. Doar încrederea pe care o aveau în părintele lor i-a determinat să nu-l refuze.

Între donatori s-a numărat şi o văduvă bătrână şi săracă, foarte evlavioasă, care i-a dat părintelui o icoană a Maicii Domnului, pe care o avea din moşi strămoşi, pe dosul căreia erau însemnate, ca într-o cronică, evenimente deosebite din viaţa lor de familie. A doua zi bătrâna urma să meargă la biserică pentru a lua în primire icoana cea nouă. Dar pe măsură ce se apropia seara, căsuţa săracă i se părea bătrânei din ce în ce mai pustie.

Când a dat să se închine, ca de obicei înainte de culcare, din locul gol al icoanei i s-a părut că aude glasul răposaţilor ei, spunându-i: „Cui vrei să te mai închini? La pereţii goi? Unde-i Maica noastră?...”. Şi bătrâna n-a mai putut închide ochii toată noaptea! A doua zi, înainte de revărsatul zorilor, s-a şi înfăţişat înaintea părintelui, care a înţeles imediat cum stau lucrurile şi i-a restituit icoana cea veche, fără împotrivire sau mustrări. Bătrâna a aşezat-o la locul ei, fericită, a bătut 12 metanii şi a rostit rugăciunile după obicei.

„Astfel - încheie autorul povestirii - chipul Maicii Domnului, luminat de candela care stătea aprinsă toată noaptea, a ţinut de urât bătrânei şi i-a dat somn cu pace, până ce i s-au deschis ochii către lumea cealaltă, unde a văzut pe toţi ai ei, adormiţi de mult în Domnul... .

Am ales această ilustrare pentru că emoţiile noastre sfinte pe care le trăim când ne închinăm înaintea icoanelor sunt asemănătoare, credem, cu ale bătrânei din poveste.

Iată, bunăoară, icoana Adormirii Maicii Domnului... . Ne impresionează, desigur, imaginea ca atare: Maica Sfântă întinsă pe patul de prohodire, înconjurată de apostolii înlăcrimaţi.

Detaliul cel mai semnificativ, însă, îl reprezintă prezenţa lui Iisus, Fiul ei şi Mântuitorul nostru, Care ţine în braţe un prunc. Ce reprezintă acest „prunc”, nu-i greu de bănuit: este vorba de sufletul Maicii Sale, pe care El, ca Fiu iubitor, dar şi ca Dumnezeu, îl ia în braţe pentru a-l înălţa la ceruri. Vedem în acest gest nu numai un act firesc, pe deplin justificat în urma vieţuirii ei cucernice, ci şi un semn de dumnezeiască restituire.

Câtă vreme Iisus a fost prunc, ea a fost cea care L-a purtat în braţe şi mai apoi, L-a ţinut de mânuţă, spre a nu I se lovi picioarele de pietrele răspândite peste tot în Ţara Sfântă. Ea a fost cea care L-a însoţit fără întrerupere în misiunea Sa de propovăduire. I-a fost alături, mamă iubitoare şi îndurerată, în clipele dramatice ale patimilor, morţii şi îngropării, prin sufletul ei trecând sabia, după prorocia bătrânului Simeon.

La coborârea de pe cruce, L-a ţinut iarăşi în braţe, precum îi era drag să-L ţină când era prunc.

Ne amintim cu admiraţie, în această clipă, de sculptorul italian Michelangelo, care a imortalizat genial acest moment, prin cunoscuta Pietă, în care Maica Sfântă Îl ţine în braţe, cu o dragoste înduioşătoare, pe Fiul ei tocmai coborât de pe cruce.

Iar acum, la trecerea ei, numită inspirat adormire (nu moarte!), Fiul iubitor, în ipostasul Lui de Dumnezeu, îi ţine la rându-I duios şi recunoscător sufletul în braţele Sale.

Trebuie să vedem, însă, în acest gest impresionant nu numai un act de firească recunoştinţă, ci şi o pildă de pedagogie divină, dată pentru noi, oamenii. Asemeni Maicii Preacurate, care şi-a crescut Pruncul cu o dăruire exemplară, sunt părinţii noştri creştini, tată şi mamă, care ne-au crescut cu responsabilitate şi jertfelnicie.

Vine o vreme, însă, când bătrâneţea şi bolile îi coboară pe părinţi la condiţia de „prunci” neputincioşi, depinzând de copii, precum odinioară copiii de ei.

Şi atunci se petrece un lucru asemănător celui sugerat de icoana de faţă: după cum Iisus ţine în braţe pe Maica Sa pentru a-i purta sufletul în sălaşurile de odihnă, aşa copiii recunoscători îşi ajută părinţii bolnavi şi bătrâni să treacă mai uşor peste suferinţe, pregătindu-i, mai apoi, pentru marea trecere în veşnicie. Îi duc la doctor, sau cheamă doctorul acasă, le asigură cele necesare unei vieţuiri decente, dacă zac la pat îi hrănesc, îi îmbracă, îi spală, ca pe nişte prunci, cheamă preotul pentru spovedanie şi cuminecare, au grijă să nu moară singuri, fără lumânare aprinsă.

Iată, aşadar, câtă pedagogie creştină ne transmite icoana Adormirii Maicii Domnului! În acelaşi timp, prezenţa lui Iisus lângă catafalcul ei este o dovadă incontestabilă a înaltei cinstiri de care Maica Sfântă se bucură în evlavia dreptmăritorilor creştini, evlavie exprimată, astfel, prin reprezentarea iconografică de faţă.

Acest detaliu este inspirat, de altfel, din Tradiţie. Iată, bunăoară, ce consemnează mineiul lunii august la sinaxarul din ziua de 15: „Când a binevoit Hristos Dumnezeul nostru ca să ia pe Maica Sa la Sine, atunci cu trei zile mai înainte a făcut-o să cunoască, prin mijlocirea îngerului, mutarea de pe pământ. Iar Născătoarea de Dumnezeu s-a bucurat cu bucurie mare şi cu dorul ce avea ca să se mute la Fiul Său. Apoi şi-a gătit patul şi toate cele ce se cădea pentru îngropăciune. După aceasta, luând Fecioara iertăciune de la toţi, s-a întins pe pat, a făcut rugăciune pentru întărirea lumii şi paşnica ei petrecere. Şi aşa în mâinile Fiului şi Dumnezeului său şi-a dat sufletul”.

Atenţia deosebită pe care evlavia populară o acordă Maicii Preacurate exprimă, astfel, conştiinţa că ea este de fapt Panaghia (în traducere, Preasfântă, Atotsfântă). Acest cuvânt liturgic a intrat în limbajul şi cultul bisericesc în urma unei minuni a Maicii Domnului, consemnată, de asemenea, în Tradiţie (vezi de ex. cartea Minunile Maicii Domnului): „După înălţarea Domnului la cer, apostolii, înainte de a pleca la propovăduire, erau toţi dimpreună într-un gând. Iar când stăteau la prânz, lăsau un loc liber, puneau acolo o pernă, iar pe pernă puneau o parte din pâinea de la masă, întru cinstea lui Hristos. La ridicarea mesei, ridicau şi acea părticică de pâine, mulţumind şi zicând: Slavă Ţie Dumnezeul nostru, slavă Ţie. Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Apoi, Doamne Iisuse Hristoase, ajută-ne nouă! Iar când s-au adunat apostolii pe nori la îngroparea Precistei, săvârşind ei şi rânduiala de mai sus, Maica Domnului s-a arătat în nor, cu o ceată de îngeri, zicându-le: Bucuraţi-vă, că eu sunt cu voi în toate zilele! Iar apostolii, alături de cuvintele „Doamne Iisuse...”, au strigat: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne nouă!”.

Această minune stă drept temei la slujba ce se face îndeosebi la mănăstiri, la parastasele de 40 de zile, intitulată „Rânduiala ridicării Panaghiei pentru cei răposaţi”, în care, la veşnica pomenire se ridică şi o părticică de pâine, numită „panaghie”, întru cinstirea Maicii Domnului, rostindu-se, alături de alte rugăciuni şi formula „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne nouă”.

Iată de ce, la praznicul Adormirii, apăsaţi de multe griji, ispite şi păcate, dar şi nădăjduindu-ne în mijlocirea ei către tronul Preasfintei Treimi, strigăm şi noi precum odinioară apostolii: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne nouă!”. Amin.

De la același autor

Ultimele din categorie