Prin ascultare, viața noastră devine cât se poate de conștientă, până și în somnul cel mai adânc. Prin ascultare se biruiesc patimile și niciun gând pătimaș nu va putea robi. În fața fiecărei persoane trebuie să fim gata a săvârși voia sa, mai curând decât pe a noastră. Astfel ni se lărgește conștiința. Puțin câte puțin, în chipul cel mai neașteptat, se nasc în noi lacrimile pentru „întregul Adam”.

Ascultarea începe cu amănuntele cele mai neînsemnate ale vieții zilnice, cu munca cea mai modestă, însă sfârșește prin conștiința lui „eu sunt”. Trebuie să păzim această înclinare a duhului cu energia credinței în Înviere.

(Arhimandritul Sofronie, Din viață și din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 44)