Numai cine are pe Dumnezeu drept Tată şi pe Biserică drept Mamă poate cunoaşte ce înseamnă să fie un bun părinte pentru copilul său.

Creştinii ştiu că, atunci când sunt într-o situaţie dificilă, trebuie să se roage lui Dumnezeu şi să se ghideze după principiul: „Oare dragostea ce-ar face în situaţia în care mă aflu eu?".

Să luăm din poruncile lui Dumnezeu ceea ce ne este mai accesibil nouă şi să căutăm a pune în practică. Fiind fideli Lui în cele mai mici, uşor, uşor, vom putea fi şi în cele ce acum ne par greu de împlinit.

Două sunt condiţiile pentru a pune început bun vieţii în Hristos: să credem că Dumnezeu este cu noi şi să ne doară inima că noi nu suntem cu El.

Dumnezeu nu ne cere să fim idealişti, să avem neapărat acea sensibilitate pentru frumos, bine sau adevăr. Ne putem converti şi mântui fiind foarte calculaţi şi pragmatici (dar nu mercantili!).

Cei care gândesc practic, care caută soluţii chiar şi acolo unde situaţia pare disperată, sunt mai de apreciat decât cei ce se cred moştenitori de drept ai Împărăţiei, dar nu întreprind nimic.  

Nu Dumnezeu l-a izgonit pe Adam din Rai, ci Adam şi-a izgonit inima prin neascultarea sa, prin orientarea sa către cele din afara sa, către cele create. Dumnezeu îl lasă pe om să-şi urmeze inima (asta este de fapt „izgonirea"), dându-i astfel încă o şansă de a redobândi Raiul.  

Postul îmi stârneşte dorul după libertatea cea în Dumnezeu.

Crucea înseamnă a primi să mori de dragul celuilalt, nicidecum a ucide pe altul.

Evanghelia nu propovăduieşte o iubire siropoasă şi fără discernământ.

Dumnezeu Îşi manifestă puterea doar atât cât să nu ne afecteze libertatea şi cât să putem înţelege că dragostea Lui pentru noi – faptul că Se lasă răstignit – nu vine din vreo slăbiciune sau din constrângere.

Jertfa de pe Cruce a fost actul culminant al dăruirii fără rest, al unei iubiri dumnezeieşte împărtăşită tuturor.

A primi credinciosul la scaunul de spovedanie doar în cele patru mari posturi de peste an – şi uneori nici atât! – explică în mare măsură slăbirea conştiinţei euharistice şi ispita individualismului în rândul enoriaşilor din parohii.

Poate nu întotdeauna vedem împlinite cererile noastre exact aşa cum ne imaginăm noi că ar trebui, dar cu siguranţă ele nu rămân fără un răspuns din partea Proniei divine.

Înăuntrul nostru este locul cel mai spectaculos de pe faţa pământului.

Tind să cred că este mai uşor unui miliardar să împartă averile sale celor săraci, decât unui intelectual cu veleităţi de savant să-şi răstignească mintea şi să accepte că nu ştie nimic, atâta vreme cât nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.

Prin botez, am primit cetăţenie cerească şi suntem creştini ortodocşi, înainte de a fi români.

Tendinţa generală, trebuie să o recunoaştem cu durere, este mai degrabă aceea de a reduce creştinismul la prestarea de „servicii religioase" şi la dobândirea unei cuminţenii morale.

Unde nu este smerenie, blândeţe, pace, dragoste pentru neputinţele celorlalţi, acolo nu poate fi nici conştiinţă dogmatică.

Dumnezeu ne dă răspuns pe măsura înţelegerii noastre, a etapei duhovniceşti în care ne aflăm, dar întotdeauna cuvântul Său este orientat eshatologic.

Mai periculoşi decât cei ce susţin că Biserica nu face nimic sau că face lucruri rele sunt cei care ar vrea ca ea să-şi lase deoparte menirea şi să devină eminamente o instituţie implicată în tot felul de acţiuni de natură socială, culturală, civică sau chiar politică.

Slăbirea conştiinţei euharistice se reflectă în lipsă de pocăinţă, în slăbirea comuniunii în parohii, în răcirea dragostei şi în fapte nedemne de numele de creştin.

Permanenta recunoştinţă ne aduce adevărata cunoştinţă.

E greu de înţeles, e smintitor chiar, uneori, cum lucrează Dumnezeu în lume, cu fiecare dintre noi.

Când noi mărturisim Adevărul, ne mai putem lăsa afectaţi de minciuni?

Bunul simţ îţi spune că nimic nu poate suplini în viaţa unui copil prezenţa simultană a mamei şi a tatălui.

Să renunţăm, aşadar, la orgoliul de a inventa drumuri, căci Hristos este Calea (Ioan 14, 6).

Smerenia desăvârşită, precum cea a Sfintei Parascheva, e întotdeauna însoţită de minuni, mai mult sau mai puţin vizibile, pentru că ea Îl coboară pe Dumnezeu pe pământ.

Puritatea, gingăşia, şoapta, suspinul, ruşinea – sunt cuvinte expediate, treptat, în muzeul iubirii.

În spatele unei banale ştiri pot fi lucruri cu adevărat spectaculoase.

Şi cât de trist e omul care, înconjurat de atâta mulţime de sfinţi – adică de prieteni – alege să trăiască singur!

Familia bazată pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie, în care copilul are un tată şi o mamă, constituie o icoană a Împărăţiei.

Dacă am avea sau am dori să cultivăm dragostea faţă de aproapele nostru, atunci ar trebui să ne bucurăm că altuia îi merge mai bine decât nouă.

Tot ceea ce avem ne este dat ca monedă de schimb pentru ceva mult mai preţios, infinit mai valoros.

Tristeţea nu e semnul resemnării, ci semn că în inima ta se dă o bătălie.

Eu nu pot concepe ca din Rai să lipsească vreunul dintre cunoscuţii mei, să nu fie prezenţi inclusiv cei ce acum nu mă suportă sau chiar mă duşmănesc.

Duhovnicul este ghidul nostru către Domnul.

Ca şi în anul ce s-a scurs, ca şi în anii anteriori, voi fi acolo de unde nu am plecat niciodată, adică Acasă. Adică în Biserică.