Într-o zi, a zis tatăl părintelui Vichentie către soţia sa: 

– Mă duc la mănăstire să-mi plâng păcatele, că n-am făcut nimic pentru sufletul meu. 

– Dar de mine nu ţi-i milă? a spus femeia. Mă laşi singură cu trei copii? Doar şi eu am suflet. 

– Atunci mergem amândoi. Eu iau cu mine băiatul, iar tu, fetele. 

Din ziua aceea s-au dus cu toţii să slujească lui Hristos, ajungând, atât părinţii, cât şi copiii, călugări desăvârşiţi.

Când era în Sfântul Munte, a întrebat părintele Vichentie pe duhovnicul său: 

– Spune-mi, părinte, ce să fac ca să mă mântuiesc? 

– Aceasta să faci, fiule, dacă doreşti să te mântuieşti: să te rogi neîncetat cu lacrimi, rostind rugăciunea lui Iisus; să mănânci o dată în fiecare zi, să priveghezi mereu şi să faci ziua şi noaptea închinăciuni şi metanii. Tot ce faci să fie cu poruncă şi binecuvântare; Sfânta Liturghie şi cele şapte laude să nu-ţi rămână neplinite niciodată, iar de păcatele trupeşti, de zavistie şi de iubirea de arginți să fugi până la moarte.

Zicea iarăşi duhovnicul către ucenicul său: 

– Să ştii, fiule, că nu vei rămâne multă vreme în Sfântul Munte. În curând te vei întoarce cu tatăl tău în ţară. Acolo te vei călugări, vei primi darul preoţiei şi vei povăţui pe mulţi pe calea mântuirii. 

Nu după mult timp, s-a împlinit prevestirea acelui duhovnic. Părintele Vichentie s-a întors în ţară şi a ajuns mare povăţuitor de suflete.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 558-559)