Câtă importanță se cade să acordăm sănătății trupești?

Trupul rămâne esențial pentru mântuirea omului deoarece, fără acesta, sufletul singur n-o poate dobândi, trupul fiind resortul prin care sufletul se exprimă. De aceea, omul trebuie să dovedească multă înțelepciune în tratamentul aplicat trupului. Sfinții Părinți ne recomandă discernământul şi înfrânarea: nici să-i satisfacem trupului toate poftele, fiindcă astfel devenim robi ai patimilor, iar sufletul va ajunge subjugat de trup, dar nici să exagerăm cu „disprețul” față de trup, nevoindu-l ori ostenindu-l peste măsură.

Duminică, la Sfânta Liturghie, am asistat din nou la o minune săvârșită de Mântuitorul Hristos: vindecarea unui om paralitic din Capernaum. Ne rețin atenția nu doar fapta miraculoasă în sine, ci îndeosebi legătura evidențiată de Desăvârșitul Taumaturg dintre păcat și boală, dintre afecțiunea duhovnicească și suferința fizică. Sfântul Evanghelist Marcu relatează că Domnul, văzând pe cel suferind în fața Sa, nu i-a spus: „Fii tămăduit!” sau „Ridică-te, te-ai vindecat!” ci, în mod surprinzător: „Iertate îți sunt păcatele tale”. Așadar, îl însănătoșește pe cel bolnav de paralizie vindecându-i întâi sufletul afectat de păcate, iar abia după aceea îl îndeamnă: „Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta”. Prin aceasta, Mântuitorul ne arată legătura dintre păcat şi boală, dar și grija pe care se cuvine s-o purtăm nu doar față de sufletele, ci și față de trupurile noastre.

Părinții filocalici, meditând asupra acestor probleme, ne-au oferit numeroase învățături referitoare la cele două aspecte. Bolile trupești pot fi determinate de suferințe ale sufletului, dar pot să apară în mod providențial în viața unui om sănătos sufletește; la fel, starea de vigoare trupească poate să nu fie consecința unei sănătăți sufletești, ci să aparțină oamenilor bolnavi sufletește, precum zice psalmistul: „că n-au necazuri până la moartea lor”. Adeseori, însă, dezordinea spirituală își pune amprenta în mod vizibil măcar asupra chipului unui om, dacă nu şi asupra sănătății sale, căci întotdeauna patimile își imprimă pecețile asupra trupului.

Dacă despre suflet știm că trebuie să-l curățim de păcate și să-l înnobilăm cu virtuți, ar fi interesant să observăm ce ne spun dumnezeieștii Părinți despre trupul uman și îndatoririle noastre față de el.

Trupul, ca lucrare a lui Dumnezeu, a fost creat bun, fără a cunoaște durerea și moartea. Boala şi suferința, realități marcante ale existenței noastre pământești, nu își au originea în Dumnezeu. Înțelepciunea lui Solomon ne vorbește despre moarte, cu care se încheie şi boala, şi suferința: „Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pierirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viață şi făpturile lumii făcute spre a fi izbăvite”. Sfântul Vasile cel Mare afirmă că „Dumnezeu, Care a făcut trupul, n-a făcut şi boala, tot astfel cum El, deși a făcut sufletul, n-a făcut nicidecum şi păcatul”. Realitatea bolii, a stricăciunii, nu s-a ivit decât după căderea omului în păcat; înainte de cădere „trupul omului nu era supus stricăciunii; ca o statuie care se scoate din cuptor şi care lucește cu cea mai vie strălucire, el nu cunoștea nici una din aceste infirmități pe care le vedem astăzi”.

Chiar dacă diferă de suflet prin calitățile sale, trupul rămâne o parte constitutivă a omului, fără de care el nu poate ajunge la desăvârșirea în virtute. Episcopul sirian Teodoret de Cyr, personalitate marcantă a istoriei Bisericii Răsăritene din primele veacuri, ultimul mare reprezentant al școlii antiohiene, spunea: „Dacă trupul ar putea vorbi, el ar spune sufletului: am mers împreună pe drumul acestei vieți, fără mine nu ai făcut nimic, cu ajutorul meu ai adunat comoara virtuții”.

De aceea dumnezeieștii Părinți s-au oprit cu luare aminte asupra valorii trupului, privindu-l din multiple perspective: în sens medical şi psihologic, el aparține firii noastre; avem, deci, datoria să îl hrănim, să-l protejăm, să-i păstrăm integritatea, făcându-l colaborator al sufletului în lucrarea de dobândire a mântuirii. Mai întâlnim la Părinți un sens moral și ascetic referitor la „trup”, înțelegându-se prin această noțiune înclinațiile trupești, pasiunile trupului, energiile sale, pe care trebuie să le controlăm, să le supraveghem. În fine, tot prin „trup” Sfinții Părinți înțelegeau și predispozițiile spre rău, spre păcate şi patimi care așteaptă împrejurarea potrivită pentru a transforma trupul într-un colaborator la izbânda poftelor păcătoase.

Referitor la relația dintre cele două părți componente ale firii umane, dumnezeieștii Părinți pun trupul într-o legătură de ascultare față de suflet; sufletul se găsește mai aproape de viața spirituală, în vreme ce trupul, de natură materială, se dovedește ezitant, foarte ușor influențabil de către demoni, aer, hrană, amintirea faptelor, auz şi văz, lăsându-se astfel atras cu precădere spre cele telurice. Trupul este, totodată, organul prin care se manifestă sufletul, fiind socotit un „slujitor al sufletului”: omul va izbuti să urce pe scara virtuților numai dacă trupul irațional se va supune sufletului rațional. În cazul în care sufletul devine neascultat, răsturnându-se raportul de superioritate existent între el şi trup, el se transformă, din stăpân, în stăpânit. De aceea suntem datori să păstrăm echilibrul dintre suflet şi trup așa cum l-a hotărât Dumnezeu. Dacă, totuși, acest raport s-a alterat, din neglijență sau din îngroparea cea întru patimile trupești, restabilirea lui va începe cu „disprețuirea trupului”, care nu presupune repugnanță, fiindcă „nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său” (Efeseni 5, 29). Vasăzică, trupul trebuie îngrijit și iubit fără patimă, ca pe un slujitor al celor dumnezeiești.

Trupul rămâne, așadar, esențial pentru mântuirea omului deoarece, fără el, sufletul singur n-o poate dobândi, trupul fiind resortul prin care sufletul se exprimă. De aceea, omul trebuie să dovedească multă înțelepciune în tratamentul aplicat trupului. Sfinții Părinți ne recomandă discernământul şi înfrânarea: nici să-i satisfacem trupului toate poftele, pentru că astfel devenim robi ai patimilor, iar sufletul va ajunge subjugat de trup, dar nici să exagerăm cu „disprețul” față de trup, nevoindu-l ori ostenindu-l peste măsură. Pe de o parte, un trup îmbuibat nu va ajuta sufletul în lucrarea sa duhovnicească, iar pe de altă parte, un trup prea slăbit de asceză nu mai poate răspunde apelurilor sufletului la înălțare duhovnicească.

În concluzie, se cade ca îngrijirea față de trup să aibă în vedere putința acestuia de a sluji sufletul în lucrarea de mântuire. Dimpotrivă, când fie sănătatea, fie boala trupească, îl îndepărtează pe om de Cel Atotputernic, ele se transformă în piedici pe calea mântuirii. Foarte frecvent, uitarea de Dumnezeu şi căderea în patimi, întreținute de o stare de sănătate trupească, atrag după ele pierderea comuniunii cu Creatorul. Dacă omul rămâne bolnav sufletește, sănătatea trupului nu-i ajută la nimic. Numai așa vom înțelege cuvintele, aparent scandaloase, ale dumnezeiescului Grigorie Teologul: „Să știm să disprețuim o sănătate stupidă care ne duce la păcat”.

De la același autor

Ultimele din categorie