Pe 16 iunie 2013, creștinii români din toate colțurile țării și ale lumii au primit vestea mutării la cele veșnice, după o suferință ce s-a adăugat celor îndurate pe parcursul vieții sale, a Preacuviosului Părinte Arhimandrit Justin Pârvu, ctitor și stareț al Mănăstirii Petru Vodă, din ținutul binecuvântat de Dumnezeu al Neamțului.

Sfinția Sa face parte din generația marilor duhovnici ai României contemporane, alături de Părinții Paisie Olaru, Cleopa Ilie și Ioanichie Bălan, Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc și Ilarion Argatu, Teofil Pârâian și Mina Dobzeu, Constantin Galeriu și Dumitru Stăniloae. Unul dintre frații întru Domnul, împreună ostenitor la Mănăstirea Bistrița, de lângă Piatra Neamț, Părintele Patericului românesc, arhimandritul Ioanichie Bălan îl considera un călugăr prin excelență, cu o viață îmbunătățită, iar Părintele Calciu Dumitreasa îl socotea a fi cel mai important duhovnic de azi al României, datorită suferințelor mucenicești îndurate din dragoste de Dumnezeu, Neam și credință și pentru iubirea sa, la „măsura dumnezeiească”, față de fiecare persoană care îi călca pragul chiliei, căutând și așteptând din partea Sfinției Sale, „cuvânt cu putere multă”, care să o izbăvească din necredință și păcat, din suferință și durere trupească și sufletească, redându-i liniștea și pacea lăuntrică, împăcarea cu Dumnezeu, cu semenii și cu sine însăși.

Preacuvioșia Sa s-a născut la data de 10 februarie 1919, în localitatea Petru Vodă (Neamț), din părinți evlavioși Ana și Gheorghe, care i-au condus primii pași în viață spre Dumnezeu și credință, spre sfintele mănăstiri și nevoitorii lor cu viață duhovnicească sporită.

În acea vreme, avea să-și aducă aminte mai târziu marele duhovnic, „satul românesc a fost leagănul spiritualității creștine”[1], iar casa părintească a fost locul în care a descoperit tainele vieții în Dumnezeu. Pentru Sfinția Sa, satul avea și încă mai are mari potențialități spirituale, iar „acasă” a constituit, în perioada grea a închisorii, locul în care oamenii „au frică de Dumnezeu, respectă tradiția și valorile neamului”[2], căci, spunea tot Sfinția Sa: „Dacă nu respecți tradiția, care e legătura ta cu trecutul, e rădăcina ta puternică, cum să mai ai pretenția să reziști în față loviturilor prezentului și viitorului? Dacă nu respecți pe Dumnezeu, cum să te mai consideri un om cu destin?”[3].

Meditând la dragostea și grija pe care i-au arătat-o părinții trupești, peste ani, Părintele Justin, considera că „mama este numele sfințeniei pe lumea asta, și chiar lumea asta este făcută din sângele și din plămădeala trupului și a sufletului ei”[4]. Ea „îl face pe prunc om, ea îi arată calea, ea îi relevă pe Dumnezeu”[5], pentru că „în osteneala mamelor stă prezentul și viitorul nației”[6], căci, „dincolo de ce dă societatea unui om, sămânța primă este pusă în suflet de mama”[7]. Mama este „elementul sacru în viața unei națiuni, în viața unui neam, în viața societății și în viața de familie”[8].

Încă din copilărie, alături de mama sa, cerceta mănăstirile, simțind o chemare tainică și sfântă către „chipul îngeresc de viețuire”, către viața monahală. După absolvirea școlii primare (1931), în anul 1936, la vârsta de 17 ani, devine frate la Mănăstirea Durău. Emoția i-a fost atunci foarte puternică, căci, spune Părintele, „socoteam că a coborât cerul pe pământ, nu alta. Când am intrat în mănăstire și am văzut călugării aceia cu bărbi mari și care cântau la strană, mi se părea că am intrat în mijlocul unei adunări de pe ceea lume, așa de înălțător și de frumos mi se părea totul”[9]. 

Este remarcat pentru calitățile sale intelectuale și duhovnicești, încât starețul mănăstirii îl trimite să învețe carte, la Seminarul Cernica, pe care îl evoca astfel: „Seminarul Cernica era vestit pentru activitatea sa, avea profesori renumiți. Lumea venea din oraș, de peste tot, ca să asculte predicile care aveau un accentuat caracter patriotic, educativ, ofereau răspunsuri la toate întrebările creștinilor... Că aveam profesori deosebiți: părintele Gherontie, părintele Teofil, Dionisie Udrișteanul, ca să numesc doar câțiva, pe care mi-i aduc aminte acum”[10]. Din cauza vitregiilor vremurilor, avea să continue cursurile seminarului la Râmnicu-Vîlcea și să le încheie la Roman.

În anul 1940, este tuns în monahism, iar în anul 1941 este hirotonit ieromonah. Încă de atunci se puteau întrezări înaltele sale convingeri despre vocația, importanța și rolul monahismului în mântuirea poporului dreptcredincios. „Călugărul, medita marele duhovnic, își are exemplul în lumina îngerului, iar creștinul, mireanul, o are în lumina monahului”[11]. El „trebuie să-și trăiască intens propriul monahism, dar în același timp, trebuie să poarte de grijă și lumii”[12].  Adevăratul călugăr „are o misiune grea, el e un fel de soldat aflat în linia întâi a credinței! El trebuie să fie pregătit să învingă, dar să și cadă la datorie. Totul depinde de tăria rugăciunii, de puterea morală”[13].

În anul 1948, pentru înaltele sale convingeri politice și religioase, este condamnat la 12 ani de închisoare (1948-1960), cunoscând regimul de teroare și exterminare de la Suceava, Aiud, Baia Sprie, Gherla, Periprava. Socotit „nereeducat” de către autoritățile comuniste, în anul 1960, i se mai adaugă patru ani de temniță la Aiud, fiind eliberat în anul 1964, când, reîntors acasă, lucrează ca muncitor silvic, timp de doi ani (1964-1966).

Pentru Sfinția Sa, ca de altfel pentru mulți alți intelectuali, oameni de cultură, slujitori ai sfintelor altare, suferințele îndurate în închisoare au constituit o cale martirică de curățire a păcatelor neamului, iar pe de altă parte, o adevărată școală a muceniciei și academie a sfințeniei, care „au creat caractere și au conferit morală indivizilor, au creat patrioți...”[14].

Asemenea multor altor deținuți politici, Părintele Justin, privind cu iertare pe cei care i-au torționat, mărturisea: „În pușcărie am cunoscut umilința, smerenia adevărată și dezinteresul trupesc pe care îl dobândești doar atunci când știi că nu mai există nici o salvare. De la o zi la alta, îți vedeai viața sfârșită și momentul morții. Când se auzeau bătăi la ușile de la etaj, știai că urma să scoată câte două, trei cadavre, să le ducă la morgă. Scriam cuvinte în latină, greacă, texte, poezii, psalmi, acatiste, pentru a menține mereu o atmosferă... suportabilă, dar zilnic treceam prin fața camerei odioase - morga. Morga devenise neîncăpătoare. Dădeau pe-afară cadavrele și a doua zi, a treia zi erau azvârlite într-un car. Înainte, li se vârâse cadavrelor în regiunea inimii o suliță specială, să fie siguri că mortul nu evadează. Apoi îl duceau și-l aruncau pe maluri, unde era acoperit de țărână. Asta se petrecea la Gherla. Așa era și Aiudul, bineînțeles”[15].

Mulțimea anilor petrecuți în acest regim inuman, la Aiud, tânărul monah, întărit în mărturisirea credinței și în răbdare, îi socotea după crenguța unei plante din fereastră. În momentul în care a intrat în celulă, era groasă ca o nuielușă. Când a părăsit Aiudul, devenise un copac, ocupând toată lărgimea ferestrei, împiedicând chiar pătrunderea oricărui sunet. Tot aici, „în muzica zăvoarelor și a lanțurilor”[16], în aceste adevărate „fabrici de martiri”, a deprins adevărata rugăciune, născută din jertă și suferință, din iubire și dăruire de sine; dragostea și mila față de aproapele, rezistența în fața chinurilor și nădejdea în libertatea morală.

Dintre amintirile frumoase pe care le păstra din închisoare, Părintele Justin vorbea despre încurajarea pe care o primeau deținuții prin credință și cultură, despre rolul pe care l-au avut colegi de Aiud, precum Radu Gyr, Vasile Voiculescu sau Nichifor Crainic, în întărirea caracterelor în fața suferinței și a umilinței. „Atât Nichifor Crainic, cât și Radu Gyr, Voiculescu, mărturisea mai târziu Preacuvioșia Sa, pentru noi au fost salvatorii, poate, a miilor și miilor de tineri care eram încarcerați în celulele Aiudului, ale Piteștiului, ale Gherlei. Poeziile lor au fost niște rugăciuni trăite, cu care tineretul s-a identificat în zilele acelea negre. Când ascultai sau învățai o poezie precum „Iisus în celulă” sau „Ridică-te Gheorghe, ridică-te, Ioane!” sau „Fața lui Iisus” sau alte poezii, care aveau un caracter atât de îmbărbătare, cât și de viață, de interiorizare, dar era și elan de dăruire, de jertfă, nu te mai simțeai că ești tu acolo, fie că asta se întâmpla după zece - doisprezece ani de temniță. Chiar dacă aveai pedeapsă de muncă silnică sau de temniță grea, trăiai mereu această viziune a acestor mari luptători”[17].

Bunul Dumnezeu, Cel are i-a fost sprijin și întărire în anii grei ai închisorii, l-a ajutat să vază apoi lumina libertății, iar în momentul în care a fost căutat, după ani și ani, de un fost torționar, Părintele l-a primit la chilie, l-a servit cu miere de albine și i-a arătat multă iertare și iubire, căci spunea Sfinția Sa, „a fost și el o unealtă” și poate nu a făcut ceea ce a vrut, ci ceea ce i s-a impus.

În anul 1966, este reprimit, ca monah, la mănăstirea Secu, apoi, din 1974, până în 1989, este viețuitor în obștea mănăstirii Bistrița, pentru ca între 1989-1991 să se reîntoarcă la Secu.

În anul 1991, întemeiază Mănăstirea Petru Vodă, care devine o oază de viață duhovnicească, de păstrare a dreptei credinței și a rânduielilor monahale, un adevărat spital atât pentru trup (așa cum a ctitorit la Mănăstirea Paltin - Azilul de bătrâne, Centrul de Plasament pentru Copii, spitalul), dar mai ales pentru suflet, pentru mulțimile de monahi și monahii, credincioși și pelerini care i-au călcat pragul modestei sale chilii și cărora Părintele Justin le-a redat adevăratul sens al vieții, o viață petrecută în Biserică și în credință, prin iubire și rugăciune, cu dor de mântuire și sfințenie.

La Secu, Bistrița sau Petru Vodă, Părintele Justin a fost duhovnicul iubirii și dăruirii, părinte al lacrimilor noastre. Lacrimi de suferință și durere, de pe urma bolilor trupești și mai ales a celor spirituale, datorate rănilor păcatelor, lacrimi, însă, prefăcute în bucurie, izvorâtă din cuvântul său bun și blând, ziditor, dătător de speranță și de sens duhovnicesc profund.

Cu toții, ne aducem aminte de ușa deschisă neîncetat, zi și noapte, a chiliei sale. După ce îi călcai pragul, Părintele Justin ne aștepta pe „fotoliul” de spovedanie, cu o dragoste fără seamăn, de parcă te-ar fi așteptat numai pe tine și de multă vreme, precum un tată își așteaptă copiii, plecați de mult și departe. Te aștepta să reintri în dragostea sa, în bunătatea sa, în grija sa, în sinceritatea și sensibilitatea sufletului său încercat și încărcat cu poverile și suferințe unui neam întreg. Te aștepta cu chipul său bun și luminos, de icoană, asemenea marilor sfinți de altădată, care, prin vorba, dar mai ales prin tăcerea lor, prin împreună pătimirea lor cu tine, schimbă vieți și conștiințe. Prin vorbire și tăcere, prin sfat și prin rugăciune, Părintele Justin a lucrat la temelia neamului acestuia, un neam încercat, dar pe care l-au iubit fără egal și a încercat să îl trezească la conștiința propriei sale valori, a vocației și misiunii sale în lume.

Tuturor ne-a fost exemplu desăvârșit de iubire și acceptare, milă și iertare. Iubire lăcrimând în milă, forma ei cea mai înaltă. Sfinția Sa ne învăța totdeauna să iubim și să iertăm: „Omul trebuie iubit. Dar ca să-l iubești, trebui să-l înțelegi. Dacă îl vezi căzut acolo, neapărat trebuie să gândești că trebuie să-i dai o mână de ajutor. Iubirea aproapelui este o lecție de iubire față de Dumnezeu. Dacă nu-l iubești pe cel de alături, dacă nu-l ajuți, nu ești capabil nici să-L iubești pe Dumnezeu. Iubirea aproapelui este prima treaptă spre mântuire, pe treapta asta trebuie să repeți pentru marea iubire de Dumnezeu”[18].

Omul însuși, spunea Părintele, este, sau ar trebui să fie, „jumătate dragoste și jumătate luptă, jertfă pentru a păstra dragostea intactă, neatinsă de rău”[19]. Iar mila pe care ne-a arătat-o fiecăruia dintre noi, precum Dumnezeu lumii, „este una dintre virtuțile cele mai adânci, spunea duhovnicescul Părinte, pe care se bazează creștinismul nostru...”[20], este „esența iubirii de aproapele, de frate, de soră, de mamă, de tată, de  prieten, de vecin, de străin”[21] și criteriul fundamental al Judecății de Apoi.

Iubirea sa față de noi izvora din cunoașterea sa suprafirească, pentru că spunea Sfinția Sa: „dacă n-aș fi avut experiența pe care am avut-o în închisoare, dacă n-aș fi trăit între oamenii de toate condițiile, nu aș fi înțeles viața lor. Și așa, dacă m-am apropiat și am ținut ușa deschisă mereu, de la o zi la alta, de la o noapte la alta, în felul acesta s-a format o comunitate între mine și ei”[22].

Ne-a cunoscut lăuntric mai bine pe fiecare decât ne cunoaștem noi înșine, ne-a iubit și ne-a prețuit pe toți, mai mult decât putem să o facem împreună. În inima sa largă și atât de mult rănită și încercată de suferința și de răul păcatelor noastre, a cuprins lumea întreagă, iar pe aceasta a înălțat-o și a oferit-o ca ofrandă, prin rugăciunea sa, Părintelui Ceresc, Căruia I-a slujit o viață și i-a închinat totul.

Părintele Justin a simțit și a trăit durerea noastră, a tuturor, cu dragoste de părinte și frate. A plâns alături de noi, cu iubire părintească, pentru căderile noastre, și s-a bucurat cu bucurie de copil, precum avea și sufletul, pentru ridicările noastre. Ne-a fost tuturor, buni sau răi, drepți sau păcătoși, Părinte iubitor, îndrumător pe calea mântuirii.

Ne-a chemat neîncetat să descoperim și să cultivăm ceea ce este mai frumos și înalt în sufletele și în viața noastră: dragostea de Dumnezeu și Neam, de credință și de semeni, chiar și prin proba grea a suferinței și muceniciei. Să ne redescoperim pe noi în autenticul și firescul nostru, în profunzimea trăirilor și simțirilor noastre, pentru a nu mai fi altora slugi, ci nouă înșine suverani.

Ne-a arătat tuturor: monahi și mireni, că sfințenia nu este doar un ideal sublim, ci o realitate practică, iar formele ei cele mai înalte sunt: dragostea, bunătatea, blândețea și iertarea, milostenia și răbdarea.

Tuturor ne lasă mai departe, ca testament duhovnicesc, îndemnul de a zidi, nu din piatră, ci pe tablele inimii, mănăstiri și familii sfinte, spre ridicarea și dăinuirea Neamului acestuia, de a cultiva dragostea și iertarea, precum el însuși ne-a arătat, să întărim credința și rugăciunea, care ne unesc pe toți, vremelnic făcând umbră pământului, sau mutați la cele veșnice și fericite.

România creștină profundă, cum îi plăcea Sfinței Sale să ne încurajeze, și-a pierdut un călăuzitor, însă și-a câștigat un neobosit rugător către Tronul Ceresc, un Apostol contemporan al ei, care a luptat pentru demnitatea noastră, a tuturor, pentru apărarea credinței creștine străbune, prin pilda exemplară și sfințenia vieții sale. A pierdut un monah îmbunătățit, dar a câștigat un cald rugător în ceruri. Iar noi, de acum, să ne rugăm într-un gând, spunând: „Preacuvioase Părinte Justin, roagă-te lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii și al sufletelor noastre, spre deșteptarea noastră și a neamului în care te-ai născut, pe care atât de mult l-ai prețuit și pentru care mucenicește ai suferit, spre păstrarea și întărirea credinței noastre, întru slava lui Dumnezeu și spre mântuirea sufletelor noastre!”.