Voturile monahale și importanța lor în drumul mântuitor

Monahii sunt, în Biserică, modele vii ale respectării poruncilor și prescripțiilor, ale postului, rugăciunii și înfrânării. Este îndeobște cunoscut că, la momentul intrării în cinul călugăresc, care se petrece printr-o slujbă numită „tunderea în monahism” fiindcă punctul ei culminant este tocmai tăierea unor șuvițe de păr ca legământ adus înaintea lui Dumnezeu, viitorul călugăr sau viitoarea călugăriță depune trei voturi, adică făgăduințe sau angajamente că se va păzi în feciorie în întreaga înțelepciune și cucernicie, că va face ascultare către mai-marele mănăstirii și față de frații și surorile întru Hristos și că va răbda supărările și sărăcia vieții călugărești pentru Împărăția cerurilor, „așa, cu ajutorul lui Dumnezeu”.

Există o întreagă dezbatere cu privire la ierarhia importanței celor trei voturi călugărești. Sărăcia nu pare să fie neapărat caracteristica principală a monahilor, dat fiind că vrând-nevrând, nu puțini mireni trăiesc în sărăcie, ba pe deasupra mai au și grija hrănirii propriei familii. Mulți părinți duhovnicești insistă, nu fără motiv, că votul cel mai important este acela al ascultării, care presupune renunțarea la voia proprie, lucru anevoios de realizat, fiindcă are ca scop tocmai combaterea păcatului suprem, mândria. Însă pentru ochii unui laic, călugărul se deosebește de restul oamenilor în primul rând prin aceea că renunță la binecuvântarea însoțirii în căsătorie. Însemnătatea principală a cuvântului grecesc „monachos” este aceea că monahul nu are altă preocupare, nu se împrăștie în atenția sa, având înaintea ochilor săi doar pe Dumnezeu. Dar există și înțelesul monahului pornind de la numeralul „monos” adică unul, ducând cu ideea la neînsoțit, celibatar. 

O poveste despre ajutorul Maicii Domnului împotriva demonului desfrânării

Viața în singurătate, sau într-o mănăstire organizată după reguli stricte de rugăciune, muncă, masă, somn, contact limitat cu străinii, îl protejează pe monah de ispita desfrânării. Însă nu îl face imun. Astfel, o povestire din florilegiul intitulat Minunile Maicii Domnului, pus pe seama monahului Acachie Criteanul și tradus pe la începutul secolului al XIX-lea în românește (în varianta de la Neamț, 1822 este vorba de „minunea a 16-a”) este intitulată „Despre un monah care era muncit de dracul curviei și s-a izbăvit prin Maica lui Dumnezeu”. Pe lângă faptul că arată puterea Preasfintei Fecioare în a scăpa pe credincioși de ispite și necazuri, istorioara clarifică prioritățile creștinilor în viața duhovnicească și discerne între ispite mai mici și mai mari.

În povestire este vorba despre un monah dintr-o mănăstire de pe Muntele Măslinilor din Ierusalim, care păstra cu mare evlavie, în chilie, o icoană a Preacuratei. Avea o slăbiciune, fiind chinuit fără încetare de ispita desfrânării, însă reușea să o alunge rugându-se Precistei care îl ajuta, deși în rugăciunea sa el cerea ceva mai mult, anume să fie izbăvit cu totul de diavolul curviei. Într-una din zile, stând afară din chilie, așadar neavând în preajmă chipul izbăvitor al Sfintei Fecioare, călugărul a văzut aievea pe diavol și l-a apostrofat, spunându-i să înceteze cu ispita lui, că nu i se va supune nicicum. Dar demonul i-a răspuns că a biruit pe alți asceți mai îmbunătățiți și îl va birui cândva și pe el, prin perseverență, fiindcă nu se lenevește și nici nu are altceva de lucru. Cu viclenie, duhul necurat a mai adăugat că va înceta să-l mai războiască pe monah cu gândul desfrânării dacă acesta îl va asculta într-o chestiune pe care trebuie să se jure că o va ține secretă. După ce a intrat în vorbă cu cine ar fi trebuit mai degrabă să rămână ignorat, monahul mai slab de înger a căzut și mai adânc în capcana întinsă cu viclenie, pe de o parte ascultând de cine nu se cade și pe de alta, făcând jurământ, ceea ce nu se cuvine unui creștin. Atunci diavolul a continuat cu „sfatul tainic”: pentru a scăpa de rușinoasa ispită, monahul trebuia să nu se mai închine la icoana pe care totodată trebuia să o îndepărteze din chilie. 

Asemenea peștelui prins în undiță dar încă nu în sacul pescarului, monahul încă nu era cu totul prins în capcana întinsă de vrăjmaș. Așa că a cugetat la cele auzite și a spus că va da un răspuns a doua zi. Între timp diavolul a încercat să-i închidă ușa pentru vizitatori, iar monahul era muncit de gânduri, știind că trebuie să țină secretul, așa cum se jurase. Cu toate acestea, din mila Domnului în acea zi a trecut pe la mănăstire părintele Teodor Eliotul, cunoscut pentru sfaturile sale duhovnicești. Iar monahul ispitit a ieșit din chilie și s-a dus la înțeleptul avvă, căutând ajutor și spunându-i taina necugetată. Pentru jurământ, călugărul a primit canon greu dar și sfat duhovnicesc pe măsură. Părintele duhovnicesc i-a arătat învățăcelului că diavolul nu scoate niciodată pe cineva dintr-un păcat, decât dacă îl cufundă într-unul și mai greu. Prin urmare, neînchinarea la icoana Maicii Domnului e o fărădelege cu mult mai mare decât căderea în desfrânare de mii de ori. Iar sfatul părintesc a fost ca monahul să se roage Preasfintei Maici și ea îl va ajuta să iasă din impasul în care singur se lăsase ademenit. 

Reîntors în chilia sa, monahul a fost apostrofat de diavol și numit „bătrân rău” (ceea ce înseamnă, pe de o parte că nu era tânăr, iar pe de altă parte, că nu e călugăr, fiind știut că „bătrân bun”, înseamnă pe grecește „kalos gheron”, deci călugăr). Potrivnicul i-a amintit că a călcat jurământul tăcerii, de aceea nu va înceta să-l ispitească. Atunci monahul îndreptat i s-a adresat cu curaj, spunând că și de va fi socotit desfrânat sau om ce jură strâmb, pentru aceste păcate va fi judecat numai de „Dumnezeul și Stăpânul, Fiul pururea Fecioarei” de care demonul îl învățase să se lepede. Prin urmare, monahul a declarat că nu îl va mai asculta, indiferent ce s-ar întâmpla, ci se va ruga Preacuratei care îl va ajuta să se izbăvească de ispite. La aceste cuvinte, duhul a pierit ca fumul, iar monahul și-a făcut o iconiță mică cu chipul Născătoarei de Dumnezeu, pe care o purta oriunde, în chilie sau în afara ei. Astfel a încetat a mai fi supărat de diavol și s-a învrednicit fericirii nepătimirii. 

Există și o concluzie a acestei istorioare, concentrată de imnograful celui de-Al doilea Paraclis al Maicii Domnului, în cântarea întâi, imnul al doilea: „Noi întru tine ne lăudăm și prin mijlocirea ta scăpăm din cursele cele de multe feluri ale diavolului; pentru aceasta, grăim către tine, Născătoare de Dumnezeu: Bucură-te, căderea diavolilor și întărirea noastră a credincioșilor”. Imnul are sens în viața noastră a tuturor, însă cunoscându-i și istoria care a determinat scrierea ei, cântarea pătrunde și mai adânc în inima celui ce o rostește.

Învățăminte despre închipuitele și adevăratele virtuți

Această minune a Maicii Domnului ne arată în primul rând că Preacurata Maică, „cea neispitită de nuntă”, după cum e numită în diferite cântări bisericești și care „nu știe de bărbat”, așa cum ea însăși s-a adresat Arhanghelului Gavriil când a primit Buna Vestire că va avea în pântece pe Fiul lui Dumnezeu (Luca 1, 34), îi ajută să scape de ispita apăsătoare a trupului îngreuiat de pofte, pe cei care îi înalță rugăciuni și îi cinstesc icoana. 

Pe lângă această învățătură de căpătâi, ni se aduce în atenție un sfat care multora dintre noi, românii ortodocși, ne-a venit pentru prima dată prin glasul sau scrierile părintelui Cleopa. Nu e bine să stăm la sfat cu diavolul, nu trebuie să ne îndulcim cu gândul necurat, cu ispita, ci e necesar să o alungăm numaidecât. Puțini avem înțelepciunea de a scăpa de viclenia ispititorului, de aceea calea cea mai înțeleaptă către mântuire este să nu ascultăm glasul cel rău, ci dimpotrivă să ascultăm sfatul părintelui duhovnicesc. 

Povestirea de față mai clarifică și prioritățile creștinilor în viața duhovnicească și discerne între ispite mai mici și mai mari. Scriptura ne învață nu la jurăminte, ci îndeamnă: „Faceți făgăduințe și le împliniți Domnului Dumnezeului vostru” (Psalm 75, 11), ceea ce înseamnă că așa-numitele jurăminte, sau mai corect spus legămintele se adresează lui Dumnezeu și nu oamenilor, cu atât mai mult nu puterilor întunericului. Mântuitorul Hristos însuși a îndemnat să nu ne jurăm „nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ, fiindcă este așternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetate a marelui Împărat, nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poţi să faci un fir de păr alb sau negru. Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este.” (Matei 5, 34-37). Prin urmare, „a fi om de cuvânt”, „a fi parolist”, „a fi de încredere” nu se măsoară în aceea că „un cuvânt spus e bun spus”, decât atunci când e și bine spus, cu înțelepciune. E binecunoscut exemplul regelui Irod care i-a făgăduit Salomeei că-i va da orice pentru dansul ei desfrânat și, căzut în propria făgăduință, s-a căit, dar de rușinea oaspeților nu și-a întors cuvântul, deși ca rege, putea (Marcu 6,26).

Continuând cu seria învățămintelor duhovnicești, aflăm că sfatul necuratului nu poate fi vreodată bun. Expresia „fă-te frate cu dracul până treci puntea” este extrem de periculoasă. Întotdeauna sfatul care nu vine de la Dumnezeu sau de la oameni duhovnicești are o latură ascunsă și urmându-l, ne lăsăm purtați pe un drum care duce către o fundătură. A lepăda rugăciunea luând de bună făgăduința demonului că nu ne va mai ispiti, aceasta este marea viclenie. Chiar dacă vrăjmașul „își ține jurământul”, puținul câștig constituie o pierdere uriașă. Nu lipsa patimilor e scopul creștinului, ci dialogul continuu cu Dumnezeu, chiar dacă el e frânat de căderi și neputințe omenești. 

Monahii depun voturile ascultării, înfrânării și sărăciei. Dar nu ele însele mântuiesc pe cei care au ales să trăiască până în ultima clipă în mănăstiri, ci modul în care monahii utilizează aceste unelte ascetice. Ascultarea față de părintele duhovnicesc și nu față de sfatul vrăjmășesc. Înfrânarea întru imitarea Maicii Domnului, a Sfântului Ioan Botezătorul și a altor sfinți și nu întru imitarea demonilor care sunt, tehnic vorbind, cei mai mari asceți, neavând trup.  Sărăcia ca rod al dezinteresului  în a strânge lucruri valoroase și mai ales sărăcia în preocupări, dar nicidecum sărăcia ca rod al nelucrării și lenevirii.

Există și creștini care nu țin cont de sfaturile duhovnicești ale preoților și se opresc de la citirea Psaltirii pentru că, atunci când au început să o citească, li s-au înmulțit necazurile. Scopul vieții creștine nu e lipsa ispitelor, ci înfruntarea lor cu succes, fiindcă avem în ajutorul nostru pe Dumnezeu, pe Maica Domnului și pe sfinții Săi.