Cât despre rugăciunea începătorului rostită cu vo­ce tare, ea este amestecată cu alte gânduri, nu este curată. Aşadar, cum să se numească a inimii? Cu toate acestea, şi rugăciunea rostită cu gura este a inimii. Aceasta o înţelege David când spune: „Dintru adâncuri am strigat” (Psalmul 129, 1).

Atunci când cananeanca Îl ruga pe Hristos pentru fiica ei, spunea cu gura „Miluieşte-mă!”, dar din adâncul sufletului. Aceasta era o rugăciune făcută din ini­mă! Fiul meu, atunci când mintea este absorbită de Dumnezeu, chiar dacă spui rugăciunea cu gura, ea se numeşte a inimii, iese din adâncul inimii. Atunci ini­ma şi mintea se unesc cu Dumnezeu.

O condiţie absolut necesară pentru a te îndeletnici cu rugăciunea minţii este să ai conştiinţa împăcată faţă de toţi.

De pildă, dacă trăieşti într-o mănăstire cu cincizeci de monahi, eşti dator să-i odihneşti, pe cât îţi stă în putinţă, pe toţi. Dacă odihneşti patruzeci şi nouă, iar pe unul îl dispreţuieşti, acel unul biruieşte şi rugăciu­nea nu înaintează. Acesta se face piedică în rugăciu­nea ta. Uneori greşeşte celălalt, dar nu-şi cere iertare. Dacă vrei să-L afli pe Dumnezeu în rugăciune, trebuie să iei greşeala asupra ta şi să ceri iertare. Să te rogi pentru el şi să faci tot ce îţi stă în putinţă pentru a te împăca cu el. Dacă celălalt are demon şi te ocoleşte, atunci vei fi nevoit să faci răbdare. Sunt unii pe care îi stăpâneşte demonul invidiei şi le tulbură mintea. Cu aceştia nu te poţi înţelege. Însă avem datoria să-i iubim şi să ne rugăm pentru ei.

Tu trăieşti în lume. Acasă, la serviciu, să fii punctual şi corect faţă de toţi. Evită-i, însă, pe cei care pot să te vatăme. Ia aminte numai să nu te arăţi în faţa acelora că ai prietenie cu alţii, căci vor pricepe aceasta şi-ţi vei găsi beleaua cu ei.

(Monahul Iosif Dionisiatul, Starețul Haralambie – Dascălul rugăciunii minții, traducere și editare de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2005, pp. 200-201)