A venit odată o creştină bolnavă la Sihla. Ea nădăjduia că se vindecă cu binecuvântarea şi rugăciunea Părintelui Paisie. Dar, fiind mulţi oameni la citit, era întristată că bătrânul nu-i pune şi ei mâinile pe cap. Dar în timp ce plângea în genunchi, a simţit o mână caldă pe creştetul ei care a rămas peste ea până la sfârşitul rugăciunii. După ce s-a ridicat de jos şi s-a întors acasă s-a simţit sănătoasă.

Bătrânul şi bunul Părinte Paisie iubea foarte mult pe ucenici şi se bucura din inimă când îl căutau şi îl cercetau fiii săi sufleteşti. Iar dacă vedea că unii îl părăsesc sau nu mai vin pe la chilia lui, zicea cu mâhnire:

- Iată, cutare şi cutare nu mai vin la spovedanie. Poate sunt bolnavi. Sau poate s-or fi smintit de mine, cum le-am vorbit! Domnul ştie. Eu am atâta dragoste ca orice suflet să se mântuiască şi să se folosească, cu darul lui Dumnezeu, şi aş vrea ca pe nimeni să nu-l supăr sau să-l smintesc...

Unui duhovnic i-a zis bătrânul:

- Să fim treji în lucrarea noastră, în tot ce facem, mai ales stareţii şi duhovnicii, căci prin neglijenţa noastră ducem şi pe altul în păcat.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, 1993, p. 120)