Sunt ani. Sunt posturi. Sunt spovedanii. Sunt împărtășanii. Sunt mii de rugăciuni de pocăință. Toate urmate de căderi, de neputințe și de viclenii, de risipiri și de trădări. Ce a rămas? Ce pot să mai spun înaintea Feței Tale?

Să nu mă crezi, Doamne, să nu mă crezi! În pustiul acestei vieți, nevoia mea de închinare e ușuratică precum „poporul cel neînfrânat și de râs”. Sinaiul e departe, prea multă osteneală. Harul pare că s-a depărtat. De unde atâta răbdare? Mai la-ndemână-mi este vițelul de aur al minții celei despodobite decât îmi sunt „tablele de carne ale inimii”. Sunt „tare de cerbice”, cuvântul meu nu face nici „cât o cârpă lepădată”.

Să nu mă crezi, Doamne, să nu mă crezi! Dacă voi mărturisi că am „crezut în numele Tău”, să știi că nu vorbesc din toată ființa mea. Tu „Însuți cunoști ce este în om”. Tu știi că nu e în mine tărie și statornicie. Ca frunza tremură oasele mele și ca o creangă uscată îmi trosnește sufletul când se abat asupra mea vijelii sau momeli.

Să nu mă crezi, Doamne, să nu mă crezi! Poate că m-am entuziasmat și înflăcărat strigând că sunt gata să merg pentru Tine „în temniță și la moarte”. Hotărârea unui om mândru, neîntărit de Duhul, este însă ca un castel de nisip în fața furtunii. Și nu după una, nici măcar după atâtea întreite lepădări, inima mea nu s-a smerit.

Să nu mă crezi, Doamne, să nu mă crezi! Când voi făgădui c-am să mă rog și-o să-Ți slujesc, să nu mă crezi! Precum ucenicii Tăi în grădina Ghetsimani, în noaptea Sfintelor Tale Pătimiri, mă las toropit de somnul grijilor sau de cel al negrijilor. Și pe Tine Te voi lăsa tot Singur, cu brațele întinse în gol.

Să nu mă crezi, Doamne, să nu mă crezi! Minuni ai lucrat prin mine, Însuți Trupul și Sângele Tău mi le-ai încredințat ca unui prieten, ca unui împreună-lucrător. Am pășit suspendat între pământ și Cer pe marea atâtor ispite. Dar tot m-am îndoit ca un „puțin credincios”. În fiecare Liturghie ai întins mâna Ta și m-ai tras din furia apelor în corabia pe care „nici porțile iadului” nu o vor scufunda. Iar eu? În loc să-mi continui drumul spre limanul liniștii, m-am întors mereu spre dezlănțuitele stihii ale patimilor.

La urma urmei, de ce ar trebui ca Tu să mă crezi pe mine? Tu nu aștepți nimic de la mine. Nu Te amăgești, nu-Ți faci iluzii în privința mea. Nu-mi ceri să fiu vrednic de iubirea Ta. Cu infinită delicatețe mă ții în ființă. În absolută discreție veghezi asupra libertății mele. Cu răbdare de veșnic Îndrăgostit stai la ușa inimii mele și bați.

Nu-s vrednic de crezare, sunt vrednic de mirare! Eu, cel care nu Te cred pe Tine. Cel în care Tu continui să crezi. Chiar și când sunt în adâncul iadului. Și aici mă vânează această credincioșie a Ta.

Tu nu mă crezi când eu renunț la Tine. Eu nu Te cred că mai poți fi cu mine. Până și „necredința” Ta copleșește necredința mea. În nimic nu Te pot birui. În nimic.