Sâmbetele Postului au și o temă sau dimensiune secundară: aceea a morții. Cu excepția primei Sâmbete, care este prin tradiție închinată Sfântului Teodor Tiron, și celei de a cincea – aceea a Acatistului Bunei Vestiri – cele trei Sâmbete ce rămân sunt zile de pomenire obștească a tuturor celor care „întru nădejdea învierii și a vieții celei veșnice” au adormit întru Domnul. Această pomenire pregătește și anunță Sâmbăta din Săptămâna Patimilor. Această pomenire reprezintă nu numai un act de iubire, o faptă bună; ea este, de asemenea, o redescoperire esențială a „lumii acesteia” ca muribundă și moartă. În această lume suntem condamnați la moarte, așa cum este într-adevăr și lumea însăși.

Dar în Hristos moartea a fost distrusă dinăuntru, și-a pierdut după cum spune Sfântul Apostol Pavel „boldul”, a devenit ea însăși o intrare într-o viață mai îmbelșugată. Pentru oricare dintre noi, această intrare a început în „moartea” noastră prin Botez, care face să fie moarte acelea din noi care sunt vii („căci voi ați murit” – Coloseni 3, 3) și vii acelea din noi care sunt moarte: întrucât „moartea nu mai există”. O deviație generalizată a pietății populare de la înțelesul adevărat al credinței creștine a făcut din nou ca moartea să fie neagră. Aceasta este simbolizată în multe locuri de folosirea veșmintelor negre la înmormântări și requiem-uri. Oricum, ar trebui să știm că, pentru un creștin, culoarea morții este albul.

Rugăciunea pentru morți nu înseamnă doliu și nicăieri nu este aceasta mai bine vădită decât în relația dintre pomenirea obștească a morților în Sâmbetele în general și în Sâmbetele Postului Mare în special. Din cauza păcatului și a trădării, ziua luminoasă a Creației a devenit ziua morții; căci Creația „...a fost supusă deșertăciunii” (Romani 8, 20), a devenit ea însăși moarte. Dar moartea lui Hristos a restaurat cea de a șaptea zi, transformând-o într-o zi a re-creării, a biruinței și a distrugerii celor ce au făcut din lumea aceasta un triumf al morții. Iar ultimul scop al Postului este de a restaura în noi „nerăbdarea descoperirii fiilor lui Dumnezeu”, care reprezintă miezul credinței, dragostei și nădejdii creștine. Prin această nădejde „am fost mântuiți. Căci prin nădejde ne-am mântuit; dar nădejdea care se vede nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede? Iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, așteptăm prin răbare” (Romani 8, 24-25). Strălucirea Sâmbetei lui Lazăr și pacea luminoasă a Sfintei și Marii Sâmbete sunt acelea care constituie înțelesul morții creștine și al rugăciunilor noastre pentru cei morți.

(Alexander Schmemann, Postul cel Mare, Editura Univers Enciclopedic, București, 1995, pp. 77-78)