Sihaştrii Iosif, Partenie şi Pavel cu ucenicii lor, de la Mănăstirea Sihăstria (1655)

Pe la mijlocul secolului al XVII-lea se nevoiau numeroşi sihaştri în pădurile seculare de pe valea Sihăstriei şi în Munţii Sihlei. Dintre ei, unii erau cu totul sporiţi în post, în rugăciune şi în bucuria Duhului Sfânt. Singura lor întristare era lipsa unui schit în apropiere, unde să asculte Sfânta Liturghie şi să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele lui Hristos.

În anul 1655, şapte ieroschimonahi bătrâni cu metania din Mănăstirea Neamţ, ucenici ai Cuviosului Atanasie Sihastrul, care se nevoiau în apropiere, s-au sfătuit să întemeieze un schit de lemn în „Poiana lui Aftănas”, în cinstea Maicii Domnului, spre mângâierea tuturor sihaştrilor.

Deci, făcând priveghere de toată noaptea şi alegând locul pentru biserică, au pus icoana Maicii Domnului într-un brad şi, îngenunchind în faţa ei, i-au cerut ajutor şi binecuvântare de începerea lucrului. Apoi s-au rugat Preasfintei Fecioare să fie ocrotitoarea acestui sfânt lăcaş şi a tuturor sihaştrilor ce se vor nevoi aici în plăcere de Dumnezeu, izbăvindu-i cu rugăciunile ei de foc, de primejdie, de dezbinare şi de toate ispitele diavolului. La urmă au pus acest legământ: „Să nu îngăduie Maica Domnului în locul acesta pe cei ce vor săvârşi păcate trupeşti, pe cei ce vor avea pungă osebită şi pe cei ce vor îndrăzni să mănânce carne în acest schit”.

Legământul celor şapte sihaştri a fost întărit în acelaşi an de Episcopul Ghedeon de Roman, care a înălţat aici o mică biserică de lemn cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”. Aşa a luat fiinţă Mănăstirea Sihăstria în mijlocul acestei vestite vetre isihaste, ca o adevărată oază duhovnicească. Primii vieţuitori în acest schit au fost înşişi cei şapte sihaştri cu ucenicii lor: Iosif, Partenie şi Pavel. Mai târziu s-au adăugat şi alţi iubitori de linişte.

În schit se ducea o desăvârşită viaţă de obşte, cu pravilă după rânduiala Sfântului Munte. Duminica şi în sărbători se făcea priveghere de toată noaptea şi se săvârşea dumnezeiasca Liturghie. Atunci se adunau sihaştri din toată partea locului, pentru a se împărtăşi cu Preacuratele Taine. După ce luau masa împreună, primeau pâine pentru o săptămână şi iarăşi se întorceau la bordeiele lor. Sihaştrii desăvârşiţi şi cei bolnavi coborau mai rar în schit. Pe aceştia, părinţii din obşte îi cercetau la chilii şi le duceau Sfânta Împărtăşanie şi cele de nevoie. Iar pe cei neputincioşi îi aduceau în obşte şi îi îngrijeau cu dragoste până la obştescul sfârşit. Toţi petreceau în linişte, în tăcere şi în neîncetată rugăciune.

Aceasta era rânduiala lăsată de cei şapte ieroschimonahi, cu ucenicii lor, sihăstriei întemeiate de ei. După mai mulţi ani de nevoinţă în smerenie şi în plăcere de Dumnezeu, aceşti fericiţi sihaştri s-au strămutat la cereştile lăcaşuri şi au fost înmormântaţi lângă altarul bisericii întemeiate de chiar de ei.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 212-213)