Potrivit Evangheliei, ca să se mântuiască cineva trebuie să creadă și să iubească fierbinte din toată inima, din tot sufletul pe Dumnezeu. Egală cu această poruncă este și iubirea pentru aproapele. Curățindu-ne inima noastră, precum am spus mai înainte ne atragem harul Preabunului Dumnezeu și atunci inima noastră arde de dragoste față de Dumnezeu și om. Astfel faptele bune izvorăsc nu dintr-o simplă obligație morală, ci dintr-o necesitate a inimii noastre care Îl iubește pe Domnul, pe fratele nostru.

Din păcate, astăzi, așa cum am devenit și acolo unde am ajuns, ar trebui să repetăm și să reformulăm lucruri de la sine înțelese. Omul crește într-un mod greșit. Creșterea pe care o primește din familie și de la școală îl face arogant. Smerenia astăzi este socotită un defect. Marele și neîntrecutul pedagog  Ioan Gură de Aur îi consideră pe părinții care nu își cresc copiii după Dumnezeu ucigași de copii. Binecuvântați sunt părinții care îi învață pe copiii lor evlavia, zicea Gheronda Paisie Aghioritul. Sfântul Ioan Gură de Aur insistă zicând că cei dintâi creștini îi învățau pe copiii lor să se roage, să iubească biserica, să postească, și să se împărtășească cu Sfintele Taine. De citit învățau să citească după cărțile Bisericii. Nu începeau și nu terminau masa fără rugăciune, făcându-și cruce. Fiecare lucrare să înceapă cu o mică rugăciune pecetluită cu semnul Sfintei Cruci. Vor da socoteală lui Dumnezeu părinții aceia care au dat un exemplu rău  copiilor lor. Copiii iau ceea ce li se oferă. Dacă le oferim mir, cu mir își vor umple inimile și pururea vor înmiresma la rândul lor și vor bucura pe toți. Văzând copiii mici pe părinții lor că se roagă smerit, se vor ruga și ei fără lungi învățături. Dacă vreodată este nevoie să-i pedepsim va trebui să o facem cu mare discernământ, dragoste și înțelegere, și nu cu mânie și urgie, fiindcă a fost rănită multa noastră mândrie.

Având experiența lui Dumnezeu noi înșine, vom putea-o transmite și copiilor noștri și altora. Să nu ne tulburăm și să ne temem de multele și feluritele idei atee care circulă din nou. Am putea spune că invocarea experierii Dumnezeului celui viu în viața noastră, Care nu poate fi dovedit, este o mărturie puternică, nemincinoasă și neîndoielnică pentru noi înșine[1]. Nici un om de știință nu ni-L poate scoate pe Dumnezeu din inima noastră. Ar fi ca și cum mi-ar scoate pielea. Mă liniștesc însă mai mult marii Părinți ai Bisericii noastre care insistă să spună că Dumnezeu este dincolo de orice percepție pe care putem noi oamenii să o avem despre El. Teologia apofatică ortodoxă conduce mai bine la adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu.

Este un fapt unanim acceptat că ateii neagă și resping în mod cu totul irațional ceva despre care nu cunosc nimic. În mod cert, nu orice poate fi abordat prin cunoaștere științifică. Eu cred într-un Dumnezeu pe care ateii nu îl acceptă, dar felul în care și-L închipuie ei pe Dumnezeu nu este acceptabil nici pentru noi, creștinii, fiindcă este vorba aici de o răstălmăcire și o denaturare a Dumnezeului creștin. Dumnezeul nostru nu este pedepsitor, răzbunător, tiran, împotriva progresului, a fericirii și a confortului real al omului. Ateii ne fac nouă un mare bine, prin aceea că noi ne bucurăm și mai adânc și mai esențial de credința noastră și ne întărim și mai mult să cunoaștem pe Unul, Singurul, adevăratul, Dumnezeu Treimic, cel descoperit, cel personal, cel real... 

[1] Nu avem nici o dovadă științifică a existenței lui Dumnezeu, numai experierea lui Dumnezeu în inima și viața noastră ne încredințează de existența lui, și această trăire vie a lui Dumnezeu este singurul nostru argument, foarte puternic și de nezdruncinat sau de netăgăduit.

(Moise Aghioritul, Pathoktonia[Omorârea patimilor], Ed. Εν πλω, Atena, 2011)