Ne-am obişnuit ca acest lăcaş de cult – un simbol al identităţii religioase şi demnităţii naţionale – să fie atacat pe motiv de costuri şi dimensiuni, utilizare de bani publici, nefericită învecinare/ asociere cu Casa Poporului etc. Sub influenţa acestei campanii înverşunate, chiar şi unii dintre ortodocşi au început să aibă ceva îndoieli sau reţineri vizavi de ideea unei astfel de catedrale. Piesa trupei Taxi s-a înscris, şi ea, în corul contestatarilor. Faptul că refrenul „eu cred că Dumnezeu iubeşte lemnul şi spaţiile mici” a fost asumat de un număr de 33 de personalităţi – artişti, jurnalişti, oameni de cultură (dintre care unul, Grigore Leşe, a cerut, ulterior, să fie scos din videoclip) părea să dea mesajului piesei greutatea unui manifest social de anvergură. Un soi de imn al creştinului „smerit”, sătul de „fastul clerical”, care susţine o idee de bun-simţ, precum faptul că „opulenţa şi trufia nu au legătură cu credinţa”. Doar că totul s-a întors în favoarea Catedralei Mântuirii Neamului, generând o solidaritate fără precedent în jurul proiectului. Cum a fost posibil acest lucru?

Prima greşeală a celor de la „Taxi şi prietenii” a fost că au afirmat direct sau au dat de înţeles prin versurile melodiei că nu-L poţi întâlni pe Dumnezeu în catedrale sau în alte biserici, decât în cele de lemn. Or, majoritatea credincioşilor frecventează taman genul de lăcaşuri de cult pe care piesa „Despre smerenie” le prezintă ca nefiind preferate de Dumnezeu (sau în care Dumnezeu „se pierde”, e mai greu de reperat). Fără să vrea – cred eu – cei de la Taxi au jignit evlavia a 99% dintre ortodocşi, ridiculizând pe cei ce se închină lui Dumnezeu altfel decât în „spaţii mici”. Repet, eu nu pot să cred că asta au intenţionat „Taxi şi prietenii”, dar nici nu pot să nu-i înţeleg pe cei care s-au simţit lezaţi de un astfel de mesaj de tip sectar, care împarte pe cei ce cred în Dumnezeu în două categorii: în „lemnari” şi în „betonişti” (primii având privilegiul de a-L găsi pe Dumnezeu mai repede, graţie celor doar „100 mp în total” ai bisericii lor).

A doua mare greşeală a lui Dan Teodorescu, liderul trupei Taxi, a fost că şi-a susţinut mesajul cu argumente teologice, în loc să fi rămas la cele de ordin social, economic, arhitectonic etc. A intrat, cum se spune, pe un teren care nu-i este tocmai familiar (în pofida citatului biblic postat în finalul videoclipului). Dacă ar fi ştiut mai bine Sfânta Scriptură, ar fi aflat că Hristos nu se jenează a numi impresionantul templu de mii de metri pătraţi de la Ierusalim – „casa Tatălui Meu” (Ioan 2, 16). Pe de altă parte, virtutea smereniei nu se poate atribui în felul în care o sugerează versurile piesei nici omului, nici lui Dumnezeu Însuşi. Cel ce-L caută cu adevărat pe Dumnezeu, „pe cheiul Dâmboviţei” sau în altă parte, nu poate pretinde despre sine că săvârşeşte un act de smerenie. Dumnezeu Se coboară până la orice inimă onestă şi străpunsă de pocăinţă. Atunci, unde şi a cui este smerenia despre care se cântă? Sau cui i se pretinde să o aibă? E limpede că nu poţi transmite un „apel la smerenie”; smerenia nu se clamează şi nici nu se decretează, ci se practică.

Îmi veţi spune că se acordă prea multă atenţie unei melodii, unui act artistic. Că Biserica sau credincioşii ei n-ar trebui să se simtă lezaţi, e doar o opinie şi atât, „o metaforă”. E ceea ce mi-a reproşat şi editorul unui ziar, căruia i-am răspuns ceva de genul: „Haideţi să aduc problema în ograda dumneavoastră, să văd cum aţi reacţiona în locul nostru. Dacă eu, în calitate de purtător de cuvânt al unei instituţii cu vizibilitate mediatică, un om care vă poate influenţa cititorii, aş afirma public că am căutat profesionalism şi deontologie la publicaţia dumneavoastră, dar nu le-am găsit? Nu spun că nu există, doar că eu nu le-am putut sesiza (are şi prea multe pagini, de altfel...). Şi dacă aş adăuga: Eu cred că dumnezeul informaţiilor simple, nefiltrate, preferă blogurile personale şi conturile de Facebook, aţi cataloga afirmaţiile mele ca fiind un simplu drept la opinie? Aţi considera mesajul meu, susţinut şi de vreo 33 de personalităţi publice, drept o metaforă a unei epoci în care presa s-a compromis foarte mult, iar oamenii au învăţat să caute surse alternative de informare? Ori l-aţi considera un atac direct, punctual, la adresa credibilităţii publicaţiei pe care o conduceţi?”. Evident, nu am primit şi nici nu mai aştept vreun răspuns la aceste întrebări.

Dincolo de toate aceste frământări, e îmbucurător faptul că se vorbeşte despre proiectele Bisericii nu doar din perspectivă politică sau economică, ci şi din cea teologică. Chiar dacă, deocamdată, e o teologie de Taxi. Piesa „Despre smerenie” reprezintă, de fapt, o şansă pentru cei credincioşi de a exprima un punct de vedere autentic creştin – şi nu doar faţă de Catedrală, de a explica anumite lucruri care ţin de viaţa bisericească. Nu cred că este cazul să ne inflamăm şi să înfierăm cu mânie proletară pe cei care apar în videoclipul piesei. Nu e deloc creştineşte, am răspunde cu exact acelaşi tratament pe care ni-l aplică nouă secular-umaniştii şi ateii, adică virulent şi violent. E nevoie însă de a da mărturie publică plăcută lui Dumnezeu, în duh de rugăciune şi de solidaritate, nu funcţie de umorile şi idiosincrasiile noastre. Efectele benefice vor continua să apară. Deja, într-o postare pe contul personal de Facebook, din 11 aprilie, Dan Teodorescu revine cu anumite precizări: „Piesa nu este un manifest împotriva Catedralei Mântuirii Neamului Românesc. (...) nicăieri, pe parcursul piesei, nu am spus că n-ar trebui construită Catedrala. Nu am spus nicăieri că ar trebui sistate lucrările. Nu există, la final, niciun link către nicio petiţie împotriva Catedralei. Nu. Există doar un citat din Sfânta Scriptură. (...) Sunt convins că noi toţi, absolut toţi cei prezenţi în piesă avem păcate mai mici sau mai mari. Vă rog frumos ca după ce ne judecaţi pe noi, aşa cum se cuvine, să vă gândiţi la mesajul piesei”. E bine că liderul trupei Taxi face aceste precizări, dar asta nu schimbă nici versurile melodiei, nici tonul ironic la adresa Catedralei. La urma urmei, Dan Teodorescu şi prietenii săi pot şi să fie împotrivă, au acest drept neîngrădit, după cum şi noi avem dreptul de a susţine acest lăcaş închinat lui Dumnezeu. Mai mult: ei pot să ne judece pe noi pentru „opulenţă şi trufie”, dar noi, dacă suntem ai lui Hristos, nu avem dreptul de a judeca pe nimeni. Dimpotrivă, dacă nu-i găsim prin biserici şi prin catedrale, trebuie să mergem prin bisericuţele acelea de lemn smerite şi să-i căutăm pe cei de la Taxi şi pe prietenii lor. O singură temere am: că nu-i vom găsi. Nu spun că ei nu ar fi pe acolo, ci doar că noi s-ar putea să nu-i găsim.