Tinere frumoase şi bogate – în căutarea Mirelui
Totul începe atunci când lăsăm Cuvântul să atingă timpanul inimii. Dacă apucăm a-L gusta, vom începe să-L dorim. Dacă-L dorim, Îl şi căutăm. Dacă-L căutăm, vom tânji după El. Iar dacă dorul ne va cuprinde inima, ea se va muia şi vom sesiza – abia atunci – necontenita şi delicata atingere a Domnului. Această „urmă a lui Dumnezeu” o sărutăm atunci când ne închinăm sfintelor moaşte. Privind anatomic, unii văd în ele cadavru şi os. Noi sărutăm şoapte de dragoste, suspine şi doruri dumnezeieşti. Depinde de care parte a inimii se află fiecare.
Două tinere frumoase şi de neam bun. Ambele curtate şi dorite de bărbaţi. Dar ele preferă să rămână fecioare, neatinse. Nu pentru că nu ştiu ce-i iubirea. Dimpotrivă. Sunt atât de îndrăgostite de Cel după care tânjesc, încât sunt dispuse să-şi dea viaţa, numai să nu fie despărţite de Acesta.
Prima poartă numele Parascheva. Copilă fiind, a auzit în biserică un cuvânt din Evanghelie: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de Sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Nu l-a văzut ca pe un îndemn la resemnare, la acceptarea suferinţei. A primit cuvintele ca pe o şoaptă de iubire. Inima i-a fost străpunsă şi s-a privit pe sine cu alţi ochi. Protopărinţii Adam şi Eva s-au văzut goi când s-au despărţit de dragostea lui Dumnezeu. Şi şi-au cusut haine din frunze de smochin. S-au temut, auzind glasul Domnului, şi s-au ascuns printre pomii Raiului (cf. Facerea 3, 7-11). Şi Parascheva L-a auzit, iată, grăind, dar ea nu s-a ascuns, ci a ieşit la lumină. S-a văzut pe sine îmbrăcată cu hainele bogăţiei pieritoare şi mincinoase. Le-a dezbrăcat de dragul Lui şi le-a dăruit unor copile sărace luând, în schimb, hainele lor zdrenţuite. Mai mult, când a ajuns la vârsta la care alte fete-şi caută soţ, ea a împărţit la cei nevoiaşi toată zestrea ei. Ce nuntă a mai fost atunci în Cer! Apoi a plecat să caute pe Mire. Zi şi noapte a suspinat după El. S-a dus şi în locurile Lui natale. Şi-a lipit buzele de pământul pe care au păşit sfintele Lui picioare, în Ierusalim, la Iordan... După logodna cu El, s-a întors acasă, în Epivata. La 27 de ani, un alai de îngeri o petrecea deja în cămările Împărăţiei. Pe ea, Sfânta-n-toate-ndrăgostită Parascheva.
Tecla este numele celei de-a doua. Avea 18 ani când s-a îndrăgostit cu adevărat, deşi era deja logodită cu un tânăr. Nu cu unul oarecare, ci cu Tamiris, ce se număra între mai marii cetăţii Iconiu din Asia Mică. În această cetate a venit Pavel, cel ce s-a îndrăgostit de Mire la prima vedere, mergând pe drumul Damascului (cf. Faptele Apostolilor 9, 1-9). Tecla l-a ascultat pe cel ce se numea cândva Saul, trei zile şi trei nopţi la rând!... Da, atunci când Cineva îţi devine drag, nu te mai saturi să auzi vorbindu-se despre El. Sorbind cuvintele, săruţi Cuvântul. Şi Cuvântul te sărută pe tine. Nu mai ştii de tine, căci Îl cunoşti pe El. Te-nfioară iubirea Lui nebună pentru tine şi declaraţia de dragoste de pe Golgota. Şi aşa, îndrăgostită dumnezeieşte, a ajuns Tecla să-şi părăsească logodnicul pământesc pentru Mirele Crucii. Nu o mai atrăgea nimic din plăcerile trupeşti, nu o mai speriau nici un fel de chinuri. Când iubeşti, nu mai contează decât Celălalt. A ales să moară, decât să-i fie batjocorită fecioria – pe care o gătise dar de nuntă pentru Mirele ei. De aceea, se cuvine să fie numită Întâia-chinuită-dar-îndrăgostită Tecla.
Cum poţi explica cuiva pe acest pământ că două tinere „frumoase-n toate cele” aleg pe Mirele Cel Nevăzut, în pofida oricărui peţitor? Iubim cu inima de carne şi nu putem pricepe. E un veac pervertit de sexualizare excesivă şi de cultul trupului. Puritatea, gingăşia, şoapta, suspinul, ruşinea – sunt cuvinte expediate, treptat, în muzeul iubirii. Parascheva şi Tecla – iată două icoane ale dorului după Mirele Hristos. Povestea lor de dragoste cu Dumnezeu nu poate fi transpusă pe ecrane cinematografice, dar poate fi altoită în inimile noastre, ale tuturor. Totul începe atunci când lăsăm Cuvântul să atingă timpanul inimii. Dacă apucăm a-L gusta, vom începe să-L dorim. Dacă-L dorim, Îl şi căutăm. Dacă-L căutăm, vom tânji după El. Iar dacă dorul ne va cuprinde inima, ea se va muia şi vom sesiza – abia atunci – necontenita şi delicata atingere a Domnului. Această „urmă a lui Dumnezeu” o sărutăm atunci când ne închinăm sfintelor moaşte. Privind anatomic, unii văd în ele cadavru şi os. Noi sărutăm şoapte de dragoste, suspine şi doruri dumnezeieşti. Depinde de care parte a inimii se află fiecare.
Schitul Vovidenia, file de istorie (I)
Postul ortodox – „maică a înfrânării” și „pedagogie a trupului”
Citește despre:Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro