Ce ne spuneţi despre sfârşitul acestei vieţi trecătoare?

Dragii mei fii sufleteşti, vă doresc să ajungeţi cu sănătate zilele şi anii mei, dar prin câte ispite şi încercări am trecut eu, să vă păzească Dumnezeu! Vă spun că uneori Dumnezeu pe cei tineri îi ridică din trup devreme, ca să nu greşească, iar pe unii din bătrâni îi îngăduie şi îi rabdă să trăiască mai mult ca să se pocăiască. Tinereţea este ca o floare de primăvară, iar bătrâneţea este ca soarele la asfinţit, gata în tot ceasul de moarte. Să vă spun o întâmplare adevărată. În anul 1926 a venit la schitul Cozancea un frate la călugărie, fost cioban la oi. Îl chema Vasile Arăpaşul. Era tare apropiat de mine. În 1932 s-a îmbolnăvit bătrânelul. Într-o dimineaţă l-am vizitat şi mi-a spus: „Părinte Paisie, nu ştiu ce are să fie, dar astă noapte am visat că mergeam spre răsărit, pe un câmp verde, şi atâta lume mergea, câtă frunză şi iarbă. Înaintea tuturor mergea un flăcăoaş ca de 30 şi mai bine de ani, cu capul descoperit şi ducea o cruce de lemn în spate, şi am auzit un glas: Unde mergeţi? Și a răspuns tânărul care purta crucea: Ducem un suflet la Dumnezeu!”. A doua zi a murit bătrânelul Vasile. Era de loc de lângă Botoşani.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, 1993, pp. 70-71)