În cele din urmă a biruit părintele Arsenie - cine ştie cum a izbutit? - şi luându-l pe Stareţ, au plecat pe timp de iarnă pe Athon. Au urcat fără să se oprească o clipă. Când a început să se înnopteze, a căzut o ceaţă atât de deasă, încât nu vedeau la un pas înaintea lor.

Stareţul i-a spus părintelui Arsenie:

- Arsenie, să ne oprim undeva, căci vom cădea în vreo pră­pastie, de vreme ce nu vedem nimic.

- Nu, mai bine să mergem.

- Stai aici! Altfel o să cădem în prăpastie.

- Să fie binecuvântat!

Şi au rămas acolo toată noaptea în aer liber, pe vârful muntelui. Gerul era foarte aspru. Hainele lor s-au făcut ca de cristal din pricina îngheţului. Ce puteau să facă? Metanii toată noaptea pentru asceză, dar şi pentru a se încălzi. Iar atunci când s-a luminat de ziuă, au văzut că într-adevăr se aflau pe marginea unei prăpăstii adânci de vreo câteva sute de metri. O singură piatră dacă s-ar fi clintit sub picioarele lor, ar fi căzut şi ar fi murit. Dar Stareţul, cu ochii cei curaţi ai sufletului său, a văzut prăpastia şi de aceea s-au oprit acolo.

Merele Maicii Domnului: în cele din urmă au ajuns cu bine pe vârful Athonului şi au intrat în Paraclisul Schimbării la Faţă. Toată bisericuţa era plină de bună-mireasmă care izvora de la două mere roşii ce se aflau înaintea icoanei Maicii Domnului. Frunzuliţele lor erau încă proaspete şi verzi, de parcă le-ar fi tăiat cineva chiar atunci.

De îndată ce le-a văzut, Stareţul a spus:

- Părinte Arsenie, de vreme ce ne aflăm la sfârşitul lui februarie, cum de sunt aici, pe o astfel de vreme aceste mere atât de proaspete? (Căci nu era cu putinţă ca pe timp de iarnă să se găsească pe vârful Athonului mere proaspete, care să mai aibă şi frunzele fragede).

Şi îndată au căzut cu lacrimi înaintea icoanei Maicii Domnului şi i-au mulţumit pentru acest dar ceresc.

Au început, aşadar, să le mănânce şi au rămas uimiţi văzând cât de dulci sunt. Atunci li s-au deschis mintea şi se priveau unul pe altul. Stăpânul Ceresc Se îngrijise de credincioşii Săi robi. Mai târziu Stareţul spunea: „Nu pot să uit gustul lor, căci nu-mi amintesc să fi mâncat vreodată mere atât de dulci".

După ce au rămas acolo cinci-şase zile, au fost nevoiţi să plece, fiindcă gerul era foarte aspru.

Bătrânul Arsenie zise:

- Mergem jos ca să-i ajutăm pe fraţi şi să facem răbdare. O să aibă grijă Dumnezeu. Dacă va fi să plece, vor pleca.

Au luat câteva bucăţele din acele mere şi le-au adus şi părinţilor de la „Sfântul Vasilie".

De îndată ce aceştia l-au văzut pe Stareţ coborând, au alergat şi au căzut la picioarele lui.

Bătrânul Atanasie Kabanaos striga:

- Gheronda, Gheronda! Ne-aţi lăsat şi nu ştiam ce să facem. Precum israeliţii, care au aşteptat pe Moise să aducă Tablele Legii, tot astfel şi noi te aşteptam să cobori de sus.

Atunci Stareţul îi spune:

- Hai, doctore, mergi la Lavra! Aici viaţa e grea.

- Nu plec!

- Măi, ce să facem? Aceştia nu se dezlipesc de aici!

Îi alunga, dar ei nu plecau. Aveau multă evlavie şi dragoste faţă de Stareţ, dar nici nu puteau să-i urmeze aspra sa rânduială ascetică. Dar oare era uşor de urmat? Cei doi asceţi, părintele Arsenie şi Stareţul Iosif, erau un fenomen rar, erau vulturi care zburau la mari înălţimi.

Nu a trecut mult timp şi au venit lavrioţii şi i-au spus părintelui Atanasie:

- Doctore, tu nu eşti pentru aici. Proiestos, medic cu atâtea diplome şi medalii şi ai venit la acest ascet neînvăţat să-i fii ucenic? Vino jos în Lavră! Tu, care eşti un om atât de folositor, ce faci aici? Eşti om bătrân. Poţi să faci asceza pe care o fac părinţii aici?

În cele din urmă l-au luat la Lavra cu sila. Şi a plecat plân­gând, căci avea multă credinţă şi dragoste faţă de Stareţ.

După puţin timp de la întoarcerea sa în Lavra, părintele Atanasie a dobândit doi ucenici, pe care i-a făcut diaconi. Deoarece mănăstirea era idioritmică, fiecare stareţ putea să aibă unul, doi sau trei ucenici. Şi astfel, fiecare obşte mică trăia chinovial în interiorul Marei Lavre.

Se pare însă că ucenicii săi nu îşi mărturiseau curat gându­rile lor, pentru că peste puţin au plecat amândoi în lume. Astfel a rămas singur. Atunci a apucat pe drumul ce ducea la Stareţul Iosif ca să-i spună durerea sa. Când a ajuns lângă Stareţ, necăjit şi întristat, i-a spus:

Gheronda, Gheronda... Sfântul meu Stareţ...

- Ce-ai mai păţit, doctore?

- Gheronda, mi-au plecat ucenicii.

Stareţul însă, care întotdeauna spunea ceea ce era de spus, i-a zis ca să-l smerească:

- Doctore, ascultă ce am să-ţi spun.

- Ce-mi vei spune?

- Tu nu eşti vrednic să păstoreşti nu numai oameni, dar nici pui de găină.

Iar el, care era un bătrânel cam grăsuţ, dar simpatic, foarte evlavios şi smerit, râdea şi spunea:

- Ah, Gheronda, greu îmi este să port cuvântul ăsta. Ştii, eu am fost în străinătate, am primit diplome, medalii, am cercetat biblioteca de la Viena, de la Paris, de la Marea Lavră şi Simonos Petra, dar acest cuvânt nu l-am văzut scris nicăieri.

- Ei, o să-l auzi de la mine, care te cunosc. Eşti un netreb­nic! Nici pui de găină nu eşti vrednic să păstoreşti.

Atunci părintele Atanasie şi-a plecat capul şi s-a întors la Lavra întărit şi smerit. De atunci înainte nu a mai scos nici un cuvânt despre vredniciile şi medaliile sale. Şi astfel, prin această operaţie reuşită, Stareţul a spart acel buboi duhovnicesc.

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 149-157)