Stareţul Atanasie, în lume Spiridon Kabanaos, s-a născut în Eghina în 1867.

În lume fusese un medic de excepţie şi studiase la Paris şi la Viena.

În 1898, la vârsta de treizeci şi unu de ani, a părăsit lumea cea deşartă şi a venit să se închinovieze la Marea Lavră. A fost tuns monah doi ani mai târziu, în 1901, şi fiindcă era foarte virtuos, a fost ales proiestos al mănăstirii.

Trăia viaţa monahală cu multă evlavie şi acrivie. Bunătatea sa, nerăutatea şi iubirea sa de fraţi au rămas proverbiale.

Părintele Atanasie citea cu o sete nepotolită şi cu multă evlavie scrierile Părinţilor. El a fost fondatorul revistei „Bibliotecă athonită", pe care o edita la Volos pururea-pomenitul Sotirios Shinas.

Din citirea cărţilor patristice i s-a născut dorinţa de pust­nicie. Dar anii cam trecuseră şi între timp, din pricina bolii, se şi îngrăşase. Nu putea să fie pustnic, fiindcă era şi în vârstă şi gras. Dar cu toate acestea dorinţa lui era foarte mare. În cele din urmă, prin anul 1935, pe când avea înaintata vârstă de şaizeci şi opt de ani, a aflat de la cineva că la Schitul Sfântului Vasilie se află un mare ascet, pe nume Iosif. De îndată ce a aflat, şi-a luat lucrurile, banii şi cărţile, le-a pus pe un catâr, a luat şi un ajutor şi a plecat la Stareţul Iosif. La acea vârstă înaintată voia să pustnicească! De aceea şi spunea:

- Merg să pustnicesc lângă Stareţul Iosif (acesta era mai tânăr ca el cu treizeci de ani).

Când părintele Atanasie a ajuns la „Sfântul Vasilie" şi l-a văzut pe Stareţul Iosif, i-a spus:

- Gheronda, am venit să pustnicesc lângă tine. Sfinte Părinte, aud despre tine...

- Auzi greşit.

- Nu, eu voi rămâne.

- Doctore, aici nu poţi rămâne. Aici viaţa e foarte aspră. Tu eşti şi bătrân şi cam gras.

- Mă voi strădui şi cu ajutorul Harului lui Dumnezeu voi izbuti.

- Nu vei izbuti nimic, doctore.

- Nu, eu voi rămâne aici.

Probabil că îşi amintise de Avva Pavel cel Simplu, care, prin stăruinţa sa, izbutise să-l convingă pe Marele Antonie să-l ţină lângă el. De aceea spunea:

- Nu plec!

- De ce ai venit la mine? De ce nu stai în Lavra ta, unde ai bunăstare, eşti cinstit şi respectat de părinţi, eşti şi proiestos... Hai, mergi şi fă vreun bine oamenilor.

- Eu am venit să pustnicesc, să-mi mântuiesc sufletul.

- Acum, la bătrâneţe, să pustniceşti? Nu poţi rămâne aici.

- Ba voi rămâne! Eu vreau să rămân la Stareţul Iosif!

- Aici nevoinţa e aspră. Nu ai voie nici să vorbeşti.

- Să fie binecuvântat!

- Ei, atunci stai şi încearcă!

Și astfel a rămas lângă Stareţ.

În acea vreme se afla acolo şi părintele Gherasim Menaghias împreună cu un alt părinte, Atanasie Valsamakis, care era farma­cist. Stareţul le spunea mereu:

- De ce aţi venit aici? De ce nu mergeţi la alte mănăstiri? Nu puteţi rămâne aici.

- Cu rugăciunile Sfinţiei Voastre vom putea. Vom rămâne.

- Dacă vreţi să rămâneţi aici, trebuie să păstraţi tăcerea. Nu veţi vorbi deloc în deşert. Aici nu-şi au locul discuţiile, ci numai tăcerea şi rugăciunea! Puteţi?

- Putem!

- O singură dată dacă vă prind că vorbiţi între voi, veţi pleca cu toţii!

- Nu, nu, ne vom nevoi.

- O să vedem în faptă.

Toţi trei erau oameni de ştiinţă şi din domenii apropiate. Aveau, aşadar, multe puncte comune şi multe subiecte de discutat. Au trecut una, două, trei zile, după care Stareţul i-a prins vorbind.

- Doctore, ce ţi-am spus?

- Iertaţi!

- Să plecaţi! Auzi colo! Să se apuce de pălăvrăgeală! Tu, doctore, nu ai spus că poţi tăcea şi că te poţi nevoi?

- Gheronda, Gheronda, e aspru cuvântul. „Nu se poate împlini cuvântul acesta".

- Dacă nu poţi, să te duci la mănăstirea ta. Aici se păstrează tăcerea.

- Nu. Sfinţia Ta ai „cuvintele vieţii veşnice". Unde ne vom duce?

- Să te duci la mănăstirea ta. Aici nu poţi face faţă.

- Nu plecăm. Un singur Stareţ avem.

Atunci părintele Arsenie a strigat:

- Gheronda, părinţii ăştia sunt nişte nepricopsiţi. Sunt oameni bătrâni, nu se schimbă. Să plecăm de aici!

Şi îndată părintele Arsenie l-a apucat de mână pe Stareţ şi a început să-l tragă. Prind şi „oamenii de ştiinţă" cealaltă mână a Stareţului şi încep să tragă şi ei către partea lor.

- Stareţul e al nostru!, strigau „oamenii de ştiinţă".

- E Stareţul meu!, striga părintele Arsenie.

- Ba nu, e al nostru!

- Ba nu, e al meu!

Şi trăgeau. Atunci Stareţul a strigat:

- Opriţi-vă, măi copii! O să-mi rupeţi mâinile!

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 149-157)