Ultimele luni din 2019 au făcut ca acest an să devină, poate, cel mai greu an pentru Talpalari, parohia în care slujesc. Oameni dragi, oameni de bază în comunitate au fost chemaţi la Domnul. Mai întâi ne-a părăsit Părintele Profesor Florin Bucescu, pe 21 septembrie. Am evocat în zilele ce au urmat personalitatea acestui duhovnic atât de iubit. Apoi, pe 29 noiembrie, a plecat şi domnul Ioan Vacaru, epitropul şi paracliserul nostru. l-am cunoscut pe amândoi în acelaşi timp, pe când la Talpalari era paroh Părintele Consilier Nicolae Dascălu. Amândoi aveau aceeaşi bunătate, aceeaşi smerenie şi dragoste „instant” faţă de tot omul pe care-l vedeau pentru prima dată. Din iunie 2008 şi până nu demult, am avut şansa de a-l avea pe „nea Ionică” (cum îl alintam) sute, mii de ore alături. Era omul care se confunda practic cu biserica noastră. Trei decenii a slujit ca nimeni altul. Venea primul şi pleca ultimul din biserică. Bătea toaca şi trăgea clopotele mai frumos ca la mănăstire. Ştia fiecare lucruşor, cu rostul lui. Şi le pregătea pe toate din timp, de Bobotează, de Paşti, de Rusalii etc. Cu multă atenţie, cu grijă, cu răbdare. La slujbă stătea întotdeauna în picioare, chiar dacă dura ore. Sub povara unei coloane mai fragile, frântă la un moment dat, eu mă mai aşez uneori în strana din altar. Dar el niciodată nu se aşeza. Nici o secundă.

Dacă-l vedeam la slujbă, eram liniştit. Ştiam că toate vor curge şnur. De fiecare dată când am mers „cu ajunul” prin parohie, doar cu dânsul am fost. Toată lumea îl cunoştea şi vorbea cu el mai mult decât cu preotul paroh. Dar pe mine mă bucura văzând această relaţie atât de frăţească pe care o avea cu toţi. Şi eram conştient că ceva din capitalul lui de încredere, dobândit cu atâta trudă, se transfera şi asupra mea. A slujit cu mulţi preoţi, dintre care trei au avut funcţia de paroh. Întotdeauna avea grijă să întărească autoritatea preotului în faţa credincioşilor. Poate că uneori ar fi avut o altă părere vizavi de unele măsuri luate, dar întotdeauna o ţinea pentru sine. Considera că ascultarea este mai mare decât orice.

Când am început să fiu tot mai căutat pentru spovedanie, de prin 2009-2010, zăboveam cu orele în biserică. Erau zile în care plecam şi după miezul nopţii. Întotdeauna rămânea alături de mine şi nea Ionică. Stătea în veşmântar şi citea sau se ruga. Nu mânca nimic şi nu bea nici măcar apă. Această nevoinţă avea să-i şi aducă, cred, boala care avea să-l răpună la cei 75 de ani ai săi. Considera că atâta timp cât preotul se află în biserică, el, ca paracliser, ca epitrop onorific, trebuia să fie prezent. Îl conduceam, la plecare, cu maşina până acasă – ca să mai schimbăm o vorbă. Ştia să mă asculte, să mă înţeleagă, să mă întărescă.

La un moment dat, tot vorbind despre cum să-i apropiem mai mult pe oameni de Dumnezeu, a rostit un cuvânt simplu şi concis: „Părinte, un dram de bunăvoinţă dac-ar avea omul...”. Pe moment, nu mi s-a părut un cuvânt de o mare forţă duhovnicească. Însă, pe măsură ce căpătam experienţă în lucrul cu oamenii, aveam să înţeleg ce adevăr uriaş cuprindeau vorbele sale aparent atât de simple. Într-adevăr, acolo unde am găsit un dram de bunăvoinţă, de deschidere, am văzut cum Dumnezeu a lucrat şi a schimbat vieţi. Dar unde omul se baricada cu totul în propriile păreri, nu puteam face nimic.

Nea Ionică a ajuns paracliser practic peste noapte. Era un om credincios dintotdeauna, cu atitudine curajoasă, inclusiv în timpul comunismului. Vorbea la şedinţele de partid, când apuca să ia cuvântul, despre faptul că duminica omul trebuie să fie liber, să poată merge la Sfânta Liturghie. Într-una din zile, Părintele Constantin Sârbu – parohul de atunci al Talpalarilor - după ce l-a spovedit, i-a spus: „De azi înainte veţi fi paracliser. Staţi la Liturghie şi vedeţi ce trebuie făcut”. După doar o Liturghie, nea Ionică deja cam ştia ce are de făcut. A învăţat inclusiv să cânte la strană.

Era de o jertfelnicie rară. Când am schimbat ferestrele bisericii, a vegheat o noapte întreagă pentru că unul dintre geamuri nu venise la timp şi se căsca un gol imens în perete, o adevărată ispită pentru hoţi. Acasă se ridica din somn întotdeauna la miezul nopţii şi se ruga, alături de soţie, doamna Maria, măcar o oră, două. De altfel, fără dragostea şi înţelegerea soţiei sale, nu ar fi putut să se dedice atât de mult slujirii de paracliser.

Când l-am văzut pentru ultima dată, stătea la pat, neputincios. Văzându-ne intrând în cameră pe mine şi pe Părintele Vladislav, a rostit cu voce stinsă: „S-a umplut casa de lumină. Au venit la mine preoţii Bisericii!”. Cu câteva zile înainte de trecerea la cele veşnice, a visat-o pe Maica Rafaela Urdă (şi ea plecată la Domnul parcă mai ieri) cum stătea în genunchi lângă pat şi se ruga pentru el. Era atât de convins că totul s-a petrecut aievea încât, atunci când a deschis ochii, a căutat-o minute în şir cu privirea prin cameră.

A plecat la Domnul cu mare discreţie. Deşi boala l-a tot ţinut departe de biserică, iar în ultima parte chiar l-a ţintuit la pat, totuşi dureri nu a avut până în ultima zi. Să-mi iertaţi analogia, dar precum Ion Creangă a plecat la câteva luni după ce bunul său prieten, Mihai Eminescu, a trecut la cele veşnice, şi nea Ionică a plecat la scurt timp după ce Părintele Florin Bucescu s-a dus să cânte cu îngerii Liturghia psaltică în glasul III. N-au putut sta multă vreme departe unul de celălalt.

De ceva timp, când intru în altar privesc şi resimt un gol de neumplut. Cei doi prieteni atât de dragi sufletului meu nu mai sunt să-mi încălzească inima cu feţele lor blând şi vesel luminate. Dar, cu puţin efort, sesizez şi prezenţa lor. Nu degeaba un filosof creştin, Gabriel Marcel, spunea ‒ parafrazez ‒ că atunci când iubeşti pe cineva, acela nu mai moare niciodată.