Preacuvioasă Maică Stareță, când și cum ați decis că veți trăi în mănăstire?

Aș putea să spun că acest gând nu s-a născut chiar de când eram copil. În clasa a VIII-a am venit la Liceul „Dimitrie Cantemir” din Iași și Dumnezeu a rânduit să stau în gazdă la o rudă de-a mea foarte credincioasă, care locuia aproape de Mitropolie. Și dânsa, de câte ori mergea la slujbă, obligatoriu mă lua și pe mine. Așa a început apropierea mea de Biserică.

Începuseră să-mi fie atât de dragi Sfânta Parascheva și portretul acela al Sfântului Mucenic Gheorghe, care este imediat lângă racla Sfintei Parascheva, chiar în față (n.r., icoana e acum în spate, în partea stângă), încât, când mă duceam la liceu, treceam în fiecare zi să-i văd, neștiind că, peste timp, Dumnezeu îmi va rândui să intru într-adevăr în viața monahală.

„Mihaela, vino-ncoace!”

Prin clasa a X-a sau a XI-a am avut un vis. Dar niciodată nu m-am priceput c-ar fi despre călugărie. Parcă eram la Sfânta Parascheva și eram în uniforma școlară. În fața sfântului altar era un arhiereu și încă două persoane. Și a zis: „Mihaela, vino-ncoace!”. Și am început să merg în genunchi. Pe mine mă chema Matilda. Mi-am adus aminte de acest vis când am fost călugărită și am primit numele de Mihaela. Am fost chiar marcată de lucrul acesta, pentru că pe mine m-a călugărit IPS Lucian, Arhiepiscopul Tomisului de atunci. El mi-a ales numele, fără să știe absolut nimic despre visul meu.

Făcând școala de pictură bisericească de la București, nu eram străină de viața monahală. Acolo l-am cunoscut pe Părintele Sofian Boghiu, care făcea parte și din comisia de pictură bisericească și care mi-a fost îndrumător de lucrări.

La ce mănăstire ați fost călugărită?

În perioada în care am făcut parte din echipa de restaurare a Mănăstirii Saon, echipă formată de Patriarhie, am cunoscut și Mănăstirea Celic Dere. Aici m-am retras și am primit călugăria.

Ați avut prilejul de a-l cunoaște pe Părintele Cleopa. Cum vi-l amintiți?

Am avut o mare bucurie când am fost trimisă să pictez catapeteasma paraclisului Mănăstirii Durău, împreună cu Părintele Bartolomeu Florea, și am avut marele privilegiu de a sta vreo cinci luni la Mănăstirea Sihăstria, foarte aproape de Părintele Cleopa. Ceea ce simțeam eu la Părintele Cleopa, și când mă spovedeam la el – o dulceață harică imens de mare, atât aș putea să spun. Îmbina o blândețe cu o bunătate extraordinare, deși în toate cuvintele pe care le rostea credincioșilor se simțea și o oarecare asprime, fermitate.