Mănăstirea Caracalu – Pelerinajul părintelui Cleopa la Athos

Prima atestare documentară de existenţă a Mănăs­tirii Caracalu datează din secolul XI.

La o jumătate de oră de la Filoteu, coborând spre malul mării pe latura de nord, ajungem la Mănăstirea Caracalu. Este o mănăstire de mărime mijlocie cu hra­mul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi cu viaţă de obşte, numărându-se a unsprezecea ca vechime şi importanţă în ierarhia marilor mănăstiri atonite.

Prima atestare documentară de existenţă a Mănăs­tirii Caracalu datează din secolul XI. În secolul XIII, ajungând în paragină, este refăcută de împăraţii bizantini paleologi Mihail al VIII-lea, Andronic al II-lea şi Ioan al V-lea. Ajunsă din nou în ruină în anul 1535, Mănăstirea Caracalu intră în grija domnului moldovean Petru Rareş, care se angajează s-o refacă în întregime. Astfel, Caracalu devine cea mai mare ctitorie a lui Petru Rareş din Athos, continuată de fiica şi ginerele său, Alexandru Lăpuşneanu.

În anul 1534, Petru Rareş trimite la Muntele Athos pe protospătarul său, Petru, cu bani şi cele necesare, şi construieşte lângă mare arsanaua (portul) Mănăstirii Caracalu, ridicând şi un turn (pirg) înalt de pază. Arsa­naua se păstrează în bună stare până azi.

În anul 1535, protospătarul Petru, la porunca dom­nului Moldovei, începe construcţia din nou a bisericii şi a întregului ansamblu de chilii de la Caracalu. Dar, Petru Rareş fiind schimbat de la domnie, apoi murind în anul 1546, incinta mănăstirii a rămas neterminată. Lucrările de reînnoire de la Caracalu au fost continuate şi terminate de ginerele său, Alexandru Lăpuşneanu, şi soţia sa Ruxandra, în prima domnie.

În anul 1570, Ruxandra doamna mai donează Mănăstirii Caracalu suma de 35.000 aspri de argint pentru pomenirea ei şi a soţului ei, Alexandru, răposat la Mănăstirea Slatina în haină monahală, sub numele de Pahomie. Cu această sumă de bani se pictează biserica şi se încheie lucrările. Monahii de aici amintesc că, după terminarea lucrărilor de restaurare, Petru Rareş, ctitorul mănăstirii, s-ar fi călugărit la Caracalu sub nu­mele de Pahomie, împreună cu protospătarul său, Petru, şi că s-ar fi săvârşit amândoi aici în pocăinţă şi viaţă sfântă.

Din a doua jumătate a secolului XVII, se trimit din Moldova mari ajutoare băneşti, cu care se reface trape­za, în anul 1678; aripa de nord a incintei, în anul 1707; biserica, în anul 1715, şi altele. Danii au mai făcut Grigore Ghica, Constantin Mavrocordat şi alţi domni fanarioţi.

Intrăm în incinta îngustă şi plină de lămâi ce dau în pârg. Părintele Filip, portarul mănăstirii, un călugăr bătrân ce ştie puţin româneşte, ne deschide cu dragoste. Ne închinăm în biserica înnoită de Petru Rareş şi cântăm troparul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, patronii mă­năstirii. Ieromonahul Matei, eclesiarhul şi duhovnicul mănăstirii, ne dă explicaţii şi ne spune că în incintă se află cinci paraclise şi alte două în afară. Arhitectura bisericii are multe elemente de stil moldovenesc. Ne închinăm la sfintele moaşte, păstrate în cutii de argint, dintre care cele mai importante sunt: Capul Sfântului Apostol Vartolomeu şi al Sfântului Policarp, episcopul Smirnei.

Tezaurul adăposteşte frumoase icoane vechi, sfinte vase liturgice, veşminte din fir şi un epitaf din fir de aur pe mătase vişinie, din secolul XVIII, donat din Moldova.

Biblioteca conţine şi ea 3.500 cărţi tipărite şi 279 manuscrise de valoare, dintre care 42 manuscrise pe pergament, datând din secolul IX până în secolul XIX.

Obştea numără 20 de monahi, sub conducerea arhimandritului Filotei, egumenul mănăstirii, şi a vene­rabilului duhovnic, ieromonahul Matei. În jurul acestei mănăstiri sunt mai multe chilii şi colibe pustniceşti.

Între anii 1938-1945 a sihăstrit, în pădurile din împrejurimi, un mare nevoitor moldovean, anume mo­nahul Vitalie, cu metania din Mănăstirea Neamţ. Nimeni nu ştia bordeiul lui. Însă vara lucra la Mănăstirea Cara­calu, şi aşa îşi câştiga existenţa. Totdeauna tăcea, zicea rugăciunea lui Iisus şi mulţumea Maicii Domnului că l-a învrednicit să trăiască aici, în grădina ei. Cu trei zile înainte de sfârşit, a spus egumenului că va pleca din via­ţa aceasta. Apoi şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, la praznicul Înălţării Sfintei Cruci. Părinţii l-au îngropat în cimitirul mănăstirii. Mulţi alţi cuvioşi români s-au nevoit ca părintele Vitalie, dar au fost uitaţi, ca şi el.

Mulţumind părinţilor Filip şi Matei, ne continuăm drumul spre Mănăstirea Iviru, cale de un ceas de la Caracalu.

(Protosinghel Ioanichie Bălan, Pelerinaj la Locurile Sfinte, editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1992, pp. 417-418)

De la același autor

Ultimele din categorie