Amintiri despre Părintele Nicodim Grosu

„Mâncam doar o dată-n zi, seara, un castronaș cu verdețuri și o cană cu apă. Părintele Nicodim dormea jos. Avea și un pat tare, pe care pusese niște pietroaie. Și-mi spune Părintele: «Frate, musafirii dorm mai bine. Patul este al dumitale»​. El a dormit jos și ieșea adesea afară noaptea, să se roage”, își aduce aminte Părintele Grigorie, starețul Mănăstirii Sihăstria Tarcăului. Sfinția sa ne-a spus câteva cuvinte despre acest pustnic minunat, plecat la Domnul în anul 2000.

Părintele Nicodim Grosu a pustnicit peste 30 de ani aici, în apropierea Mănăstirii Sihăstria Tarcăului, peste pârâul Bolovăniș. De la Sfinția sa am luat binecuvântare de pustie și înainte de a pleca am stat o săptămână cu dânsul. Nu-mi închipuiam că viața la pustie e așa dură. Am pătimit un pic atunci... A fost ca un examen pentru mine, să vadă el dacă sunt pregătit.

Mâncam doar o dată-n zi, seara, un castronaș cu verdețuri și o cană cu apă. El dormea jos. Avea și un pat tare, pe care pusese niște pietroaie. Și-mi spune Părintele: „Frate, musafirii dorm mai bine. Patul este al dumitale”. El a dormit jos și ieșea adesea afară noaptea, să se roage. Am dormit pe pat, dar numai dormit n-a mai fost. Două nopți n-am dormit deloc. După aceea l-am rugat să mă lase jos, dar și aici era frig... Până la ‘94 de ani, așa a trăit Părintele Nicodim.

Profesor de seminar și duhovnic căutat

Mergeam des să-l vizitez, cel puțin de patru ori pe săptămână. Iar ce m-a impresionat cel mai mult e că uneori îl găseam bolnav, în pat, gemând de durere. Și mă duceam și a doua zi să-l văd; mă temeam să nu moară. Dar îl găseam făcând putinele de brânză, era și tâmplar; parcă n-avea nimic. Se ridica din boală repede, iar mai cădea câte-o săptămână, și tot așa. 

Părintele Nicodim Grosu a fost izgonit din mănăstire, în urma decretului din ’59. A plecat apoi ca duhovnic la o mănăstire de maici, venind după un timp la Tarcău. Timp de zece ani a fost și profesor la Seminarul de la Neamț. Era un părinte îmbunătățit. Spunea adesea: „Să facem răbdare, căci prin răbdare treci toată calea”. Și de ceilalți călugări bătrâni, care poate nu erau așa de îmbunătățiți, mă foloseam mult, doar cât îi vedeam. Nu-mi trebuia mai mult; doar să-i văd, să vorbim un pic, cât de puțin. La trei bătrâni le duceam mâncare la chilie. Aveam așa o bucurie să-i ajut... Erau părinții Pahomie, Arsenie și Spiridon, niște titani smeriți.

De la același autor

Ultimele din categorie