Arhimandritul Elefterie Mihale de la Mănăstirea Dervent (1900–1990)

Evlaviosul Arhimandrit Elefterie s-a născut în sudul Dobrogei, din părinţi macedoneni binecredincioşi. La vârsta cuvenită s-a căsătorit. Dar, murindu-i soţia de tânără, a părăsit cele pământeşti şi s-a închinoviat în obştea Mănăstirii Balaciu (Ialomiţa).

În anul 1933 a primit tunderea monahală, luând numele de Elefterie. Apoi a fost hirotonit diacon şi preot în anul 1938, apoi a fost numit stareţ la Mănăstirea Dervent (Constanţa), pe care o povăţuieşte cu multă înţelepciune peste 20 de ani, crescând mai mulţi ucenici.

Între anii 1959–1969, a fost scos din viaţa monahală de regimul ateist. În toamna anului 1969 este numit preot slujitor şi duhovnic la Mănăstirea Agapia Veche. Fiind foarte râvnitor pentru Hristos, întrecea pe toţi cu postul, cu înfrânarea, cu nevoinţa, cu rânduiala de chilie, cu smerenia şi cu milostenia.

Timp de 16 ani a săvârşit Sfânta Liturghie şi toate slujbele aproape zilnic, iar în timpul liber mărturisea, sfătuia şi îndruma pe călugăriţe şi pe credincioşi să facă întru toate voia lui Dumnezeu. Toate le făcea cu multă dragoste de Dumnezeu şi de oameni, neluând nimic de la nimeni. Iar dacă era silit să primească ceva, împărţea în aceeaşi zi la cei săraci. Aşa a ajuns duhovnic vestit în partea locului, având mulţi fii sufleteşti.

Fiind mare postitor şi rugător pentru lume, se hrănea numai cu mâncare pustnicească şi se nevoia pe ascuns, întrecând pe mulţi călugări şi duhovnici cu nevoinţa sa. Puţini alţi duhovnici din vremea sa aveau râvna şi bucuria Sfintei Liturghii zilnice precum avea Protosinghelul Elefterie. De asemenea, avea şi darul vindecării bolilor trupeşti, moştenit din tinereţe, reuşind să vindece mulţi bolnavi cu rugăciunea, cu postul şi cu plante, fără medicamente. Dar, pentru toţi bolnavii care veneau la el, întâi făcea Sfântul Maslu, apoi îi pomenea la Sfânta Liturghie şi după aceea le recomanda tratament natural.

În anul 1985, se retrage în obştea Mănăstirii Secu, unde continuă aceeaşi nevoinţă din tinereţe. Apoi, simţindu-şi aproape sfârşitul vieţii, se reîntoarce la Mănăstirea Dervent şi la 10 mai 1990 îşi dă sufletul cu pace în mâinile lui Hristos.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 715–716)