Bărbatul şi femeia au chemări şi lucrări complementare în istoria mântuirii

 

De ce „purtătoarele de miruri” L-au văzut pe Domnul, şi nu apostolii? Ni se va spune că ele au mers la mormânt şi au avut această şansă, pe când ucenicii au stat închişi în casă. Dar atunci de ce nu li s-a arătat şi celor doi apostoli, Petru şi Ioan, care au alergat la mormânt imediat ce le-a dat vestea Maria Magdalena? Sau cine-L putea opri pe Hristos să treacă prin uşile încuiate şi să vină mai întâi la apostoli, încă de dimineaţă? De ce mai trebuia aşteptată seara zilei Învierii?

Duminica mironosiţelor este, printre altele, şi prilej de a reflecta asupra modului în care Domnul a ales să Se arate ucenicilor (şi ucenicelor!) după Înviere. Deşi nu e consemnat în Scripturi, Tradiţia ne spune că Maica Domnului este cea care L-a văzut prima pe Fiul său Cel Înviat. Absolut firesc! Cine putea fi mai pregătită şi mai dornică de a Se reîntâlni în trup cu Fiul şi Dumnezeul său? Dar de ce apoi „purtătoarele de miruri” L-au văzut pe Domnul, şi nu apostolii? Ni se va spune că ele au mers la mormânt şi au avut această şansă, pe când ucenicii au stat închişi în casă. Dar atunci de ce nu li s-a arătat şi celor doi apostoli, Petru şi Ioan, care au alergat la mormânt imediat ce le-a dat vestea Maria Magdalena? Sau cine-L putea opri pe Hristos să treacă prin uşile încuiate şi să vină mai întâi la apostoli, încă de dimineaţă? De ce mai trebuia aşteptată seara zilei Învierii?

Evident, nimic nu este întâmplător în Sfintele Scripturi. Faptul că femeile aleargă spre mormânt, în timp ce bărbaţii se ascund, dar că şi unii, şi alţii se întâlnesc cu Mântuitorul ne arată că imediat după Înviere continuă lucrarea de vindecare a firii omeneşti, survenită şi ca urmare a dezbinării dintre Adam şi Eva, la călcarea poruncii în Rai. Atunci amândoi protopărinţii s-au ascuns împreună „printre pomii Raiului” (v. Facerea 3, 8-10). Acum, acest tip de "solidaritate" ia sfârşit. Aşa cum femeia a gustat prima din rodul pomului oprit, tot seminţia femeiască este prima care decide să iasă din „ascunzătoare”. Atunci cei doi, Adam şi Eva, s-au ascuns de „faţa Domnului Dumnezeu”, de Cel ce le dăduse Viaţă. Moartea, iată, le-a scos acum pe mironosiţe din „bârlogul” egoismului şi al instinctului de supravieţuire. Ele au mers să poarte grijă de un trup neînsufleţit şi s-au întâlnit cu Însăşi Viaţa. Aşa cum Domnul a "păcălit" iadul, care credea că primeşte doar un om şi „s-a întâlnit cu Cerul”, tot aşa le-a „momit” pe mironosiţe, cărora le-a „prăvălit piatra de pe uşa mormântului” – adică în chip văzut şi simbolic le-a arătat că Raiul s-a deschis, cum şi zice azi preotul la Sfânta Liturghie: „Ca un purtător de viaţă şi mai înfrumuseţat decât Raiul cu adevărat şi decât toată cămara împărătească mai luminat s-a arătat, Hristoase, mormântul Tău, izvorul învierii noastre”.

La bărbaţi (la apostoli) a mers Hristos să li Se arate deodată stând în faţa lor, „uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi (...) de frica iudeilor” (Ioan 20, 19). Nu cumva este aici o forţare a libertăţii omului? Căci ştim că Dumnezeu nu dă buzna nicăieri: „Iată, stau la uşă şi bat” (Apocalipsa 3, 20). Numai dacă cineva doreşte să-I deschidă uşa inimii, El intră. Mai ales că ei nu puteau crede în Învierea Lui, ci „înspăimântându-se şi înfricoşându-se, credeau că văd duh” (Luca 24, 36-37). Şi totuşi, aici nu este vorba despre o încălcare a libertăţii. Domnul S-a arătat acolo unde a spus că Se va arăta. Nimeni nu era obligat să fie de faţă, drept dovadă că Toma nu era acolo. Ei s-au adunat „în Galileea, la muntele unde le poruncise lor Iisus. Şi văzându-L, I s-au închinat, ei care se îndoiseră” (Matei 28, 16-17). Locul unde S-a arătat mai întâi Hristos ucenicilor se numeşte şi astăzi „Mica Galilee” – este o zonă de pe Muntele Măslinilor, acolo unde se adunau galileenii atunci când ieşeau din Ierusalim. Maicii Domnului şi Mariei Magdalena li se arată Domnul şi individual. Dar ucenicilor li se arată doar dacă sunt adunaţi în comunitate sau măcar doi - cazul lui Luca şi Cleopa, în drum spre Emaus. Bărbatul a fost primul care a rupt unitatea în Rai, atunci când Adam a dat vina pe femeie pentru căderea lui. Chiar dacă erau „adunaţi de frică”, nu din cauze nobile, totuşi apostolii erau într-un soi de unitate binecuvântată, iată, de prezenţa lui Dumnezeu.

Încă din primele ore ale Învierii, Domnul lucrează la a tămădui firea omenească, scoţându-o la lumină şi redându-i unitatea. Sesizăm un soi de nerăbdare soteriologică, precum atunci când a exclamat: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins! Şi cu botez am a Mă boteza, şi câtă nerăbdare am până ce se va îndeplini!” (Luca 12, 49-50). Nu este vorba nici o clipă de a valoriza mai mult femeia decât bărbatul, atunci când le evocăm pe mironosiţe. „Femeile au fost primele care au preaslăvit pe Hristos Cel înviat, iar apostolii primii care au suferit pentru El. Femeile erau pregătite cu miresme, iar apostolii pentru chinuri. Femeile au intrat în mormânt, iar apostolii aveau să intre curând în temniţe. Femeile s-au grăbit să-şi arate lauda, iar apostolii au îmbrăţişat lanţuri pentru El. Femeie au vărsat mir, iar apostolii şi-au vărsat sângele” (Petru Hrisologul, Predica 79).

Bărbatul şi femeia au chemări şi lucrări complementare în istoria mântuirii, dar aceeaşi Cale. De remarcat că, la început, a făcut Dumnezeu pe om ca „bărbat şi femeie” (Facere 1, 27). Apare, deci, o distincţie. Pentru cei ce devin mădulare ale Trupului Bisericii „nu mai este însă parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că toţi una sunt în Hristos Iisus” (cf. Galateni 3, 28). În Dumnezeu-Omul ne găsim, aşadar, adevărata identitate şi gustăm din desăvârşita unitate.

De la același autor

Ultimele din categorie