Spunea fiilor săi duhovniceşti:

– Pentru noi nu mai poate fi nici o nedumerire, nici o căutare în altă parte. Drumul vieţii noastre este însemnat de Însuşi Dumnezeu. El este unul singur şi anume Acela care slujeşte Evanghelia, Biserica şi binele, înfrăţit pentru totdeauna în voinţa noastră comună. De aceea, ca părinte duhovnicesc al vostru, vă îndemn, iubiţilor, să mergeţi cu încredere pe acest drum şi niciodată nu veţi rătăci calea către fericire şi mântuirea voastră.

Altădată, iarăşi spunea:

– Fericirea noastră personală depinde întotdeauna de fericirea generală. Tot aşa, şi mântuirea noastră depinde totdeauna de raportul dintre noi şi semenii noştri, de cât de bine le-am făcut, câtă dragoste le-am arătat.

Într-una din pastorale, învăţa pe fiii săi sufleteşti:

– Moartea şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos rămân pentru totdeauna îndemn şi luare-aminte de felul cum trebuie să mergem pe cărarea vieţii, care ne este deschisă fiecăruia, după cum voim noi, spre moarte sau spre viaţă. Viaţă este toată fapta bună care tinde spre binele obştesc şi spre desăvârşirea noastră creştină. Iar moarte nu este numai aceea cu care se sfârşeşte viaţa noastră pământească; ci moarte este şi vieţuirea în păcate, viaţa trăită în întunericul necunoştinţei, viaţa fără nici o preocupare folositoare duhovnicească. Căci viaţa omenească, dacă nu are un scop folositor spre care să tindă, un ideal pe care să-l urmărească zi de zi, chiar cu sacrificii la nevoie, nu are preţ. Oricine nu face asemenea înseamnă că e pom neroditor şi îşi trăieşte moartea încă din viaţă.

Pentru creşterea copiilor învăţa pe credincioşi:

– De la Pruncul Iisus, să ne întoarcem la pruncii noştri. Ei sunt speranţa noastră, sunt binecuvântarea lui Dumnezeu pentru întărirea familiei şi a viitorului lumii. Hristos locuieşte în fiecare copil şi ne cere să avem grijă de el. De aceea, ca familia sfântă, ca păstorii, ca magii şi ca aceia care I-au fost Lui de sprijin, să purtăm grijă de copiii noştri. Ei au nevoie de dragostea noastră, a părinţilor, de munca şi de jertfa noastră, spre a-i pregăti pentru viaţă, ca sa fie buni creştini şi folositori societăţii, iar noi să le servim drept exemplu de trăire.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 667-668)