Seara, obişnuia părintele Galaction să pună pe fraţi la citit din Pateric şi din Sfânta Scriptură, că foarte mult dorea să asculte cuvântul Domnului. 

Odată a zis ucenicului său: 

– Frate Costache, te rog mai citeşte în Sfânta Scriptură despre răbdarea lui Iov.

Cât timp fratele citea, părintele Galaction lăcrima. Apoi a adăugat: 

– Iată, acesta a fost un om mare pe lume, că n-a cârtit înaintea lui Dumnezeu când i-a luat atâtea oi, atâtea vite şi copii. Dar eu, păcătosul, cât sunt de slab în credinţă, că dacă se îmbolnăveşte sau piere vreo oaie, nici nu pot mânca în ziua aceea. 

– De ce nu mănânci atunci, părinte? îl întrebă ucenicul. 

– Apoi, mai am curaj să mănânc, când văd că Dumnezeu pedepseşte turma pentru păcatele mele?

În toamna anului 1946, după aproape 30 de ani de ascultare, părintele Galaction şi-a rupt un picior. Pe când zăcea în pat şi îşi aştepta sfârşitul, a auzit că a murit un călugăr, anume Nazarie. Deci a spus stareţului cu lacrimi: 

– Vă rog, părinte stareţ, să nu-l îngropaţi pe părintele Nazarie fără mine. Nu faceţi cheltuială de două ori. Mâine seară, la ora 6, mă voi duce şi eu din viaţa aceasta. A doua zi, la ora prevestită, bunul ostaş al lui Hristos şi-a dat duhul în mâinile Domnului. În ziua aceea împlinea 64 de ani.

Aşa s-a săvârşit acest fiu al ascultării!

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 584)