Ieromonahul Ilie Cioruţă, de la Mănăstirea Cernica (1909-1997)

Acest cuvios ieromonah s-a născut în satul Vasile Alecsandri, judeţul Tulcea, dintr-o familie cu zece copii.

Rămânând orfan de părinţi, urmează Seminarul Teologic de la Constanţa, apoi se căsătoreşte, face Facultatea de Teologie la Bucureşti şi ajunge preot în judeţul Ilfov, păstorind mai multe sate. Aici face o pastoraţie misionară deosebită, cu mult zel pentru Hristos, neprimind plată pentru sfintele slujbe şi făcând multă milostenie cu cei săraci şi bolnavi.

Între anii 1962-1964, a fost închis de regimul ateu, pentru râvna cu care slujea Biserica lui Hristos.

Murindu-i soţia şi punându-şi copii în rânduială în anul 1974, după 50 de ani de pastoraţie, preotul Iorgu, după numele de botez, părăseşte lumea şi primeşte tunderea monahală în obştea Mănăstirii Cernica, de lângă Bucureşti, cu numele de Ieromonahul Ilie.

Fiind plin de râvnă pentru Hristos, în calitate de preot şi duhovnic, a săvârşit cele sfinte cu mare evlavie, cu smerenie şi totală lepădare de sine, încă 22 de ani, slăvind pe Dumnezeu ziua şi noaptea şi formând numeroşi fii duhovniceşti. A fost întotdeauna un om al dreptăţii, nesuferind nedreptatea.

Permanent era înconjurat de credincioşi şi de săraci. Postea regulat câte două sau trei zile, negustând nimic de joi până sâmbătă; stătea zilnic la moaştele Sfântului Calinic, mărturisea lumea, mângâia pe toţi duhovniceşte şi izgonea duhurile rele din oameni.

Cunoscându-şi dinainte ziua sfârşitului său şi lăsând testament scris să fie înmormântat în cimitir, fără sicriu, în rândul oamenilor săraci, şi-a cerut iertare de la toţi şi a adormit cu pace la 8 ianuarie 1997, nelăsând nici un fel de avere în urma sa şi fiind plâns de numeroşii săi fii duhovniceşti.

Doamne, numără în ceata sfinţilor Tăi, pe fericitul Ieromonah Ilie cel smerit şi mult nevoitor!

Spunea de multe ori: „Când am intrat în mănăstire, îmi venea să sărut pietrele de fericire!”.

Părintele iubea foarte mult milostenia şi pe toţi care veneau la el îi îndemna la aceasta. Avea un carnet gros cu numele a mii de oameni care făcuseră milostenie la biserici şi pe aceştia i-a pomenit toată viaţa. Când ucenicii făceau milostenie, le spunea: „M-aţi întinerit, parcă am 20 de ani!”.

Pe 1 ianuarie 1997 a scris un bilet pe care l-a pus la vedere, să-l vadă toţi călugării: „Fraţilor, eu mor, veniţi să ne împăcăm”.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 731-732)