Monahia Maria Sturza, aleasă „mamă duhovnicească” din pământul Moldovei

Cunoştea şi limbi străine, citea multe cărţi alese, ştia să brodeze şi să coasă veşminte în fir de aur, scria foarte frumos şi făcea ornamente şi miniaturi în culori naturale de flori, ca nimeni alta. Dar mai presus de toate, cunoştea bine Sfânta Evanghelie şi se silea să o împlinească. Ştia să rabde, să tacă, să se smerească şi mai ales să se roage. Pentru aceea, toate se foloseau de nevoinţa şi smerenia ei şi o cinsteau ca pe o adevărată mamă duhovnicească.

Monahia Maria Sturza, de la Mănăstirea Agapia (†1920)

Această călugăriţă vrednică de pomenire fusese în tinereţe soţia prinţului Grigorie Mihail Sturza, din satul Miclăuşeni (Iaşi). Deşi era din familie de domnitori moldoveni, din copilărie iubea pe Hristos, citea Sfintele Scripturi şi împodobea bisericile cu veşminte şi broderii cusute cu migală de mâinile ei.

Răposând soţul ei, Raluca Sturza împărţi cea mai mare parte de avere - pământ, bani, cărţi şi odoare - la biserici, la mănăstiri şi la oameni săraci. Apoi, renunţând la toate, îmbrăţişă viaţa monahală la Mănăstirea Agapia. Era spre sfârşitul secolului al XIX-lea. După câţiva ani de rugăciune şi smerenie, sora Raluca Sturza se călugări cu numele de Maria. Şi era foarte blândă, duioasă şi milostivă. Că pe toate le ajuta, cu toate vorbea duhovniceşte şi pentru fiecare avea un cuvânt bun, o carte, un mic dar lucrat de mâinile ei. De aceea o iubea tot soborul şi o numea „buna noastră mamă”.

Cunoştea şi limbi străine, citea multe cărţi alese, ştia să brodeze şi să coasă veşminte în fir de aur, scria foarte frumos şi făcea ornamente şi miniaturi în culori naturale de flori, ca nimeni alta. Dar mai presus de toate, cunoştea bine Sfânta Evanghelie şi se silea să o împlinească. Ştia să rabde, să tacă, să se smerească şi mai ales să se roage. Pentru aceea, toate se foloseau de nevoinţa şi smerenia ei şi o cinsteau ca pe o adevărată mamă duhovnicească.

După arderea Mănăstirii Agapia, din anul 1903, maica Maria Sturza s-a dovedit cea dintâi şi cea mai mare donatoare. Adunând ajutoare de la rudele ei şi de la alte familii de credincioşi, a încurajat soborul mănăstirii, a refăcut paraclisul cu hramul „Naşterea Maicii Domnului” şi a contribuit la înnoirea chiliilor din incintă.

Aşa a trăit şi aşa s-a jertfit pentru dragostea lui Hristos această floare aleasă din pământul Moldovei. Deci, ajungând la adânci bătrâneţi, maica Maria Sturza s-a mutat la odihna cea de Sus în anul 1920, plânsă de tot soborul.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 506 - 507)