Predică la Duminica a-19-a după Rusalii (Predica de pe munte)

Cel ce iubeşte nu poate să socotească pe cineva vrăjmaş, deoarece dragostea lui „nu pune la socoteală răul” şi „nu caută folosul său”. Cel ce iubeşte nu ţine seama de duşmănia aproapelui său, fiindcă iubirea lui este „îndelung răbdătoare” şi „plină de bunătate”. 

Cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos este călăuza adevărată a sufletului creştin dornic de mântuire. Acest Cuvânt se desprinde din toate paginile Sfintelor Evanghelii pe care le ascultăm cu evlavie la fiecare Sfântă Liturghie. Din fiecare cuvânt al Sfintei Scripturi se revarsă o dată cu puterea harului, îndemnul continuu pentru o viaţă cât mai curată şi mai îmbunătăţită.
Domnul nostru Iisus Hristos s-a întrupat pentru noi, oamenii, nu numai ca să ne împace cu Dumnezeu-Tatăl, dar şi pentru a ne arăta adevărata cale care duce către Dumnezeu şi către semenii noştri, oamenii. Căci aceasta este taina fericirii creştine: a fi împăcat cu Dumnezeu şi cu semenii noştri, cheia acestei taine fiind dragostea. De aceea Mântuitorul a avut grijă să lase moştenire creştinilor Evanghelia Sa, în inima căreia stă porunca iubirii, ca un îndreptar dumnezeiesc în viaţa morală de toate zilele, dându-ne prin aceasta să înţelegem că legătura noastră cu Dumnezeu depinde de calitatea acestei vieţi pământeşti, de felul cum ne manifestăm faţă de semenii noştri.
Evanghelia de azi ne vorbeşte despre atitudinea pe care trebuie să o aibă creştinii faţă de semenii lor în această viaţă pământească. Ea începe cu una din marile reguli ale religiei noastre, căreia i-au dat ascultare toţi cei ce s-au botezat în numele Domnului nostru Iisus Hristos şi este următoarea: „Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Luca VI, 31). Desigur, nu poate exista o altă învăţătură morală mai înaltă decât aceasta, căci a face altuia ceea ce ai dori ca el să-ţi facă totdeauna înseamnă a depăşi iubirea ta de sine printr-o dragoste, care, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel, „nu caută ale sale”. În această poruncă nu este vorba de a face altora ceea ce-ţi fac ei, căci Mântuitorul nu a zis: ceea ce vă fac vouă oamenii aceia faceţi-le şi voi, ci de a da oamenilor ceea ce ai voi să-ţi facă ei. Vă aduceţi aminte că în Predica de pe Munte Mântuitorul aminteşte de legea pe care o practicau iudeii în vremea aceea, şi anume de legea talionului (Matei IX, 38). Principiul acestei legi era: „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” adică a face altuia ceea ce el îţi face. De pildă, dacă cineva te loveşte, loveşte-l şi tu. Dar Mântuitorul arată că în Biserica Sa această lege are un înţeles cu totul nou şi acest înţeles este cuprins în Evanghelia de azi: să faceţi oamenilor ceea ce voiţi ca ei să vă facă vouă. Cu aceasta El schimbă legea talionului cu aspra ei comportare în relaţiile cu semenii şi ne arată că viaţa creştinilor trebuie să se conducă după noua lege creştină care n-are la vedere dreptatea omenească plină de egoism şi interes, ci se bazează pe dreptatea divină împlinită cu iubire. Să răspunzi cuiva, nu cu ceea ce el îţi dă, ci cu ceea ce el ar trebui să-ţi dea. În aceasta constă superioritatea principiilor morale creştine şi a vieţii creştinilor. Fariseii şi cărturarii iubeau numai pe cei ce îi iubeau pe ei şi dădeau cu împrumut doar celor ce le întorceau împrumutul. Creştinii însă nu pot să urmeze pilda lor. Mântuitorul spune clar: „De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia lui Dumnezeu" (Matei V, 20). De aceea el se întreabă: „Căci de iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce mulţumire aveţi? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. [...] Şi dacă daţi cu împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire aveţi? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai” (Luca VI, 32, 34). Aşadar, creştinul are altă mulţumire şi altă satisfacţie decât fariseul. Mulţumirea lui vine din aceea că dincolo de duşman poate să vadă un prieten către care se îndreaptă cu iubire şi căldură sufletească. Mai mult, el ştie că în sufletul oricărui creştin stă ascuns Domnul Hristos şi că iubind sau ajutând pe aproapele său, adoră pe însuşi Mântuitorul.
Iubirea dumnezeiască desăvârşeşte dreptatea omenească, de aceea şi creştinii trebuie să se comporte după această iubire şi nu după satisfacţiile egoismului. Ei sunt chemaţi la o nouă viaţă, la viaţa în Hristos care iubeşte făptura Tatălui Său şi se roagă pentru întreaga lume. Chemarea sublimă pe care ne-o face Hristos în Evanghelia Sa se cuprinde în cuvintele: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit”. În această chemare se cuprinde de fapt scopul vieţii noastre: desăvârşirea, asemănarea cu Dumnezeu, viaţa veşnică. Hristos mereu ne invită să fim asemenea cu Dumnezeu: „Fiţi milostivi, spune el în Evanghelia de azi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca VI, 36). Dar cum putem realiza această asemănare dumnezeiască în viaţa noastră pământească.
Pentru a duce la împlinire această chemare divină nu există alt mijloc decât a urma poruncile iubirii dumnezeieşti. Dumnezeu este bun, căci „El face să răsară soarele peste răi şi peste buni şi trimite ploaie peste drepţi şi peste nedrepţi”. De aceea creştinii, care sunt fiii Lui prin har, trebuie să sădească în firea şi viaţa lor însuşirile Tatălui lor cel ceresc. Trebuie să fim buni fiindcă Tatăl nostru este bun, trebuie să iubim fiindcă El însuşi ne-a iubit şi ne iubeşte. Astfel, creştinii care au primit înfierea dumnezeiască au datoria să-şi împodobească sufletul cu virtuţiile Părintelui ceresc, facându-se tot mai asemenea cu El. În felul acesta repetăm un fapt dumnezeiesc pe care însuşi Dumnezeu l-a realizat.
Sfântul Apostol Pavel ne-a învăţat că ceea ce facem în viaţa aceasta, nu trebuie să facem ca pentru oameni, ci ca pentru Dumnezeu. Orice faceţi să faceţi din toată inima, zice el, ca pentru Dumnezeu, nu ca pentru oameni. Dumnezeu este binefăcătorul nostru, căci El ne-a răscumpărat din moarte, de aceea noi suntem ai Lui şi nu ai noştri. Mai mult, Hristos ne-a făcut una cu El prin aceeaşi moarte şi înviere. Noi am murit împreună cu Hristos şi am învins împreună cu Hristos. Trăieşte pentru Hristos, trăieşte împreună cu Hristos, iată unul din îndemnurile Sfântului Apostol Pavel. Căci, „nimeni din noi, zice Apostolul, nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci fie că trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem” (Rom. 14, 7-8).
Dar a trăi împreună cu Hristos înseamnă a trăi împreună cu aproapele tău. Trăieşte împreună cu semenii tăi, bucură-te şi suferă împreună cu ei, iată alt îndemn al Sfântului Apostol Pavel: „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, plângeţi cu cei ce plâng”.
Creştinul Bisericii noastre trebuie să ştie că de felul cum rezolvă această problemă a comuniunii cu semenii în viaţa de aici depinde felul comuniunii lui cu Dumnezeu în cealaltă viaţă. Căci deşi faptele omeneşti sunt îndreptate spre oameni în primul rând, totuşi ele au o direcţie spre Dumnezeu şi influenţează nu numai legăturile cu cei din jurul nostru, ci şi legătura nevăzută cu Dumnezeu. De aceea, creştinul, privind spre cer, va căuta să desăvârşească cât mai mult viaţa sa morală, ştiind că modul existenţei sale suprapământeşti depinde de felul vieţii sale pământeşti. Aşadar, creştinul nu neglijează aspectul actual al vieţii sale, ci, dimpotrivă, îl cultivă căutând să-i dea o formă cât mai desăvârşită din punct de vedere religios creştin.
Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile creştinilor prin Sfântul Duh la Botez. Din această cauză, tot ce facem trebuie făcut din iubire şi nu din interes. Să nu datoraţi, sfătuieşte Sfântul Apostol Pavel, nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii. Singura datorie pe care trebuie chiar s-o căutăm permanent este iubirea. Cel ce iubeşte se simte întotdeauna îndatorat şi satisfăcut în acelaşi timp, fiindcă iubirea mereu vrea să dea şi niciodată nu cere recompensă. Iubirea nu se achită niciodată, fiindcă ea n-are preţ şi nici limită. Cel ce iubeşte nu poate să socotească pe cineva vrăjmaş, deoarece dragostea lui „nu pune la socoteală răul” şi „nu caută folosul său”. Cel ce iubeşte nu ţine seama de duşmănia aproapelui său, fiindcă iubirea lui este „îndelung răbdătoare” şi „plină de bunătate”. De aceea, cine dă, să dea cu inimă largă, cine face milostenie s-o facă cu bucurie. Nimeni să nu caute folosul său, ci fiecare să caute folosul altuia. „Să nu întoarceţi altuia rău pentru rău” şi „nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine”, ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel.
Dorinţa Mântuitorului este ca toţi creştinii să fie desăvârşiţi după modelul Tatălui lor cel ceresc. Pentru aceasta noi avem la îndemână o lege desăvârşită, Evanghelia, şi o putere desăvârşită, harul dumnezeiesc primit prin Sfintele Taine ale Bisericii. Dar, ca să realizăm desăvârşirea vieţii noastre duhovniceşti, nu sunt de ajuns acestea, ci ne trebuie şi o voinţă desăvârşită cu care să producem fapte desăvârşite. După cum ştim, creştinii sunt născuţi din nou din sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu şi ei aşteaptă un cer nou şi un pământ nou în care va locui neprihănirea. Dar ca să înviem spre această lume nouă, trebuie să ducem o viaţă nouă, de sfinţenie, chiar în această lume. Hristos ne-a lăsat o pildă de desăvârşire pe care trebuie s-o urmăm toţi chiar aici, în această viaţă. El este un exemplu de sfinţenie viu, pe care trebuie să-l realizeze fiecare creştin prin exemplul său. Mai mult, el este însăşi viaţa nouă în care trebuie să trăim chiar de acum. Aşadar, ca să ne învrednicim de Viaţa lui Hristos cea veşnică, trebuie să ne facem vrednici încă din viaţa de aici. Ca să desăvârşim legătura noastră cu Dumnezeu trebuie să desăvârşim relaţiile cu semenii noştri, şi aceasta nu se poate întâmpla decât dacă la temelia lor aşezăm iubirea, căci noi nu putem iubi pe Dumnezeu cel nevăzut dacă nu iubim pe aproapele nostru cel văzut. Evanghelia de azi ne cheamă să ne golim inima de iubirea de sine ca să o umplem cu căldura şi razele iubirii dumnezeieşti. Prin aceasta noi imităm pe însuşi Mântuitorul care a iubit întreaga lume şi a iertat pe cei ce L-au răstignit. Aşadar, chemarea noastră este să trăim după modelul Hristos: „Fiţi sfinţi, zice Sfântul Apostol Petru, pentru Cel ce v-a chemat este Sfânt”. Amin.
(Pr. prof. loan I. Bria, Glasul Bisericii, nr. 9, 1958).
 

Ultimele din categorie