Cea mai importantă predică a Domnului a fost una fără cuvinte. A început în Ghetsimani, cu sudoarea Lui, care „s-a făcut ca picături de sânge” (Luca 22, 44) şi a continuat pe Cruce, până la gestul de a-Şi da duhul de bunăvoie, nu pentru că fusese biruit de moarte. El ne învaţă că cel ce iubeşte nu poate să nu sufere, dar poate alege să nu fie victimă. Doar aşa poate iubi desăvârşit, dumnezeieşte. Ce altceva dacă nu victimizarea face ravagii astăzi, chiar şi în rândul celor credincioşi? Noi nu suntem victima mediului în care ne-am născut, a conjuncturilor în care am trăit, a bolilor, a necazurilor sau a neputinţelor de tot felul. Nu suntem nici victima celor ce ne fac rău sau a celor ce ne iubesc pătimaş. Nu suntem nici măcar victima păcatelor noastre. Dacă pe toate ni le asumăm ca pe o cruce, ieşim din defensivă şi devenim ofensivi. A fi ţintuit pe cruce înseamnă a merge până la capăt cu dragostea, nu a te împotrivi şi a-ţi plânge de milă. A primi să fii săltat de la pământ, a întinde mâinile îmbrăţişând lumea întreagă şi a rămâne vertical, orientat spre Cer. Crucea susţine iubirea, nu o pironeşte!

***

Înţelepciunea străveche nota că toate sunt deşertăciune: „Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare” (Eclesiastul 1, 9). Or, Învierea vine cu o noutate absolută în istorie: pentru prima dată, moartea este învinsă definitiv, cu propriile sale arme. Chinurile din partea semenilor devin prilej de manifestare a iubirii. Ocara şi scuipările accentuează demnitatea. Bătăile mângâie dorul după celălalt, chiar dacă el te duşmăneşte. Judecata nedreaptă face mai strălucitoare virtutea răbdării. Trădarea întăreşte prietenia autentică. Setea se preface în izvor de apă vie. Smerenia face din Cruce cel mai preţios tron împărătesc.

***

În tot acest interval bimilenar, de când Învierea lui Hristos a început să fie vestită la neamurile pământului, ca şi pe vremea apostolilor, şi astăzi se găsesc destui care să nu admită acest fapt istoric. Atunci s-au cumpărat gărzile, pentru a da mărturie mincinoasă despre furtul trupului Său. Cel care era căpetenia romanilor prezenţi la Răstignire şi a celor care au păzit apoi mormântul, Longhin sutaşul, a refuzat mita, s-a botezat şi a preferat să fie ucis ulterior, decât să mintă cu privire la Învierea lui Iisus. Că nu puteau fura trupul unui mort o mână de oameni speriaţi, aşa cum erau atunci ucenicii Domnului (şi Evangheliile nu se sfiesc să-i prezinte ca atare), e un lucru întărit şi de evoluţia lor ulterioară. Toţi au suferit, iar cei mai mulţi au şi fost ucişi pentru credinţa lor nestrămutată în adevărul Învierii cu trupul a lui Iisus Hristos. Cine ar fi atât de nebun încât să-şi dea viaţa pentru o minciună? Şi care ar fi fost câştigul? Căci aceşti ucenici nu au avut nimic de câştigat pe pământ, doar şi-au atras prigoniri şi moarte martirică.

***

Sfânta Tradiţie ne spune că prima dată Mântuitorul i S-ar fi arătat Maicii Sale după Înviere. Aşa era şi firesc. Se cuvenea ca, aşa cum Eva cea veche a ascultat prima de cuvântul mincinos al satanei şi a primit mai întâi ea blestemul la alungarea din Rai, tot aşa Eva cea Nouă să primească ea, înaintea tuturor, încredinţarea că Fiul său, Iisus, a înviat din morţi. A fost trecut sub tăcere acest lucru de către toţi cei patru evanghelişti, tocmai din dorinţa de a nu crea suspiciuni prin invocarea mărturiei unei Mame despre Învierea Fiului său. Însă, dincolo de acest fapt neconsemnat decât de Sfânta Tradiţie, în Evanghelii citim că Maria Magdalena L-a întâlnit singură pe Domnul şi abia apoi L-au văzut  femeile mironosiţe ce alergaseră cu miruri (Cf. Matei 28, 9; Marcu 16, 1; Luca 23, 56 şi 24, 1). Toma nu L-a putut vedea singur, ci atunci când erau de faţă şi ceilalţi ucenici. De asemenea, la doi dintre ucenici, Luca şi Cleopa, li S-a arătat Iisus, dar fără a Se lăsa cunoscut de către ei până când le-a împărţit pâinea euharistică. Iar imediat ce li S-a făcut cunoscut, El S-a şi făcut nevăzut (Cf. Luca 24, 13-32). Asta înseamnă că numai celor care au îndrăznit să-L caute la mormânt, care au riscat totul de dragul de a face cele rânduite pentru trupul Celui pe Care-L credeau mort, adică mironosiţelor, li S-a arătat mai întâi, chiar şi în solitudine (cazul Mariei Magdalena). Ceilalţi au aflat ulterior vestea şi L-au (re)întâlnit pe Hristos mai întâi în comunitatea alcătuită din cel puţin doi ucenici. Altfel spus, Fiul lui Dumnezeu Se arată direct şi la nivel personal celor care-şi înving toate fricile şi-L caută pe El cu multă credinţă şi cu dragoste. Şi ceilalţi au şansa de a-L întâlni dar, mai întâi, în comunitate. Cuvântul rostit de Mântuitorul, cum că „acolo unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20), capătă, în această lumină, şi alte valenţe.

***

Mironosiţele nu au vrut să fie egale cu bărbaţii, adică să revendice dreptul la prudenţă şi să invoce acel comportament masculin cerebral, care te ţine „cu picioarele pe pământ”. Nu, au ales să fie femei în deplinul sens al cuvântului. Adică au ales să iubească jertfelnic şi să creadă în inima lor că nimic nu e de nebiruit! Şi s-au învrednicit de cea mai mare binecuvântare, aceea de a fi primele care să-L vadă pe Domnul înviat, un dar pe care abia mai apoi l-au primit apostolii mai apropiaţi lui Iisus, inclusiv „cel mai iubit dintre ei”, adică Ioan. Dacă ar fi rămas la nivelul unui feminism nivelant al oricăror diferenţe dintre bărbat şi femeie, mironosiţele ar fi ratat şi Golgota, şi Învierea. Nu ar mai fi fost primele mesagere ale singurului „lucru nou” sub soarele istoriei, rostind cele dintâi: Hristos a înviat! Astfel, mişcarea acestor „purtătoare de miruri” este prima şi cea mai autentică mişcare feminină, nu feministă, prin care orice femeie poate vedea cât de sus poate ajunge dacă-şi cultivă calităţile specifice şi nu râvneşte la cele ale bărbatului.